În reflecția teologică asupra misterului Întrupării, figura Sfântului Iosif se impune ca una dintre cele mai discrete, dar totodată cele mai profunde prezențe din istoria mântuirii. Cea mai mare glorie a sa nu constă într-un gest spectaculos sau într-un cuvânt memorabil, ci într-un fapt de o delicatețe spirituală unică: a fost numit de Isus „tată”, același nume pe care Fiul veșnic îl folosea pentru a se adresa Tatălui ceresc.
Isus din Nazaret, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, a trăit experiența limbajului și a relațiilor umane în mod autentic. În umanitatea Sa, fiecare cuvânt rostit purta o rezonanță interioară. Astfel, atunci când rostea „mamă”, imaginea Fecioarei Maria îi venea firesc în minte. În mod analog, atunci când spunea „tată”, se poate înțelege că această expresie trezea în sufletul Său o anumită experiență afectivă, profund umană.
Desigur, ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus contempla în mod desăvârșit pe Tatăl ceresc. Însă, în același timp, în viața Sa pământească, această relație divină era însoțită și de o dimensiune umană, trăită în concretul existenței de zi cu zi. În acest context, prezența Sfântului Iosif a avut un rol decisiv: el a imprimat în inima lui Isus acea experiență umană a paternității, capabilă să reflecte, într-un mod tainic, iubirea Tatălui din ceruri.
Pentru Isus, Iosif trebuia să semene, într-un anumit fel, cu Tatăl ceresc
Nu este lipsit de semnificație faptul că Isus nu a folosit două cuvinte diferite pentru a se adresa celor două realități distincte. Unitatea limbajului indică o anumită armonie interioară: ceea ce exprima prin cuvântul „tată” nu era contradictoriu, ci analog. Așa cum sublinia Papa Pius al XII-lea în enciclica Haurietis aquas, în sufletul lui Cristos domnește cea mai desăvârșită armonie. Această armonie ne conduce la convingerea că exista o anumită asemănare între iubirea pe care Isus o purta lui Iosif și iubirea Sa față de Tatăl ceresc.
Această realitate deschide o perspectivă profundă: pentru ca două iubiri să fie asemănătoare, este necesar ca și persoanele către care se îndreaptă să împărtășească o anumită asemănare. Astfel, în Iosif, Isus recunoștea, prin ochii și inima Sa omenească, dar și prin lumina iubirii divine, o reflecție a paternității lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, a-l privi, a-l iubi și a se încrede în Iosif întărea, în sufletul uman al lui Isus, iubirea față de Tatăl ceresc. În acest sens, Sfântul Iosif nu a fost doar un protector al Pruncului Isus, ci și o veritabilă icoană vie a paternității divine.
Măreția paternității reflectată în tăcere
Aici se află miezul măreției sale: Sfântul Iosif a reflectat, în propria sa viață, ceva din misterul paternității lui Dumnezeu. Deși nu este tatăl biologic al lui Isus, nimeni dintre oameni nu a exprimat mai fidel decât el trăsăturile paternității divine în relația cu Fiul lui Dumnezeu.
Tradiția spune că un tată este „o greutate de iubire tăcută”. Această imagine explică, într-un mod sugestiv, tăcerea lui Iosif în Evanghelii. Niciun cuvânt al său nu este consemnat, și totuși întreaga sa viață vorbește. În contrast, Tatăl ceresc nu este tăcut: El creează, se revelează și mântuiește prin Cuvântul Său, care este Fiul.
În mod analog, Iosif, deși nu a rostit cuvinte, a făcut posibilă prezența concretă a Cuvântului veșnic în lume, asigurând existența pământească a lui Isus. Prin viața sa, el a conferit, la nivel uman, autenticitate și densitate numelui de „tată”, pregătind astfel înțelegerea profundă a acestui cuvânt atunci când este aplicat lui Dumnezeu.
Un mister de măreție înveșmântat în smerenie
Sfântul Iosif nu este străin de lauda pe care Isus o aduce generozității paternității. Viața alături de el a consolidat în sufletul uman al lui Cristos acea înaltă percepție a iubirii părintești divine, pe care o cunoștea din veșnicie ca Fiu al Tatălui.
În lumina acestei realități, cuvintele Sfântului Apostol Pavel capătă o profunzime aparte: „orice paternitate, în cer și pe pământ, își trage numele de la Tatăl” (Ef 3,15). Aceasta înseamnă că fiecare formă autentică de paternitate participă, într-o anumită măsură, la gloria paternității divine – iar Sfântul Iosif rămâne exemplul cel mai înalt al acestei participări.
Destinul său este cu adevărat singular: descendent al regelui David, dar lipsit de orice putere lumească, el întruchipează, în tăcere și umilință, o măreție spirituală de neegalat. În el, misterul divin se ascunde într-un „înveliș” de simplitate, iar gloria lui Dumnezeu se reflectă într-o viață trăită în discreție totală.
Traducere: ACC
