"Misiunea. Vestirea Evangheliei fiecărei creaturi" este titlul celei de-a treia meditații din Postul Mare prezentată de preotul capucin Roberto Pasolini, predicator al Casei Pontificale. La cea de-a treia predică, de vineri, 20 martie, ținută în Aula Paul al VI-lea, din Vatican, au luat parte, alături de Papa Leon al XIV-lea, responsabili și membri ai departamentelor din Curia Romană.
După primele două meditații în care au fost prezentate "câteva etape decisive ale experienței spirituale ale sfântului Francisc", precum convertirea sa, "care nu a rămas un fapt interior și izolat", cea de-a treia predică a fost dedicată misiunii, deoarece convertirea și fraternitatea nu reprezintă un punct de sosire, acestea găsindu-și împlinirea în misiune. "Ceea ce a primit Francisc nu poate fi reținut, ci este chemat să ajungă și să atingă viața celorlalți" – a spus părintele Pasolini.
Prelatul a explicat că, la începutul frăției franciscane, faptul de a sta și de a se ruga împreună a dat naștere la ceva neașteptat: "dorința de a împărtăși cu alții experiența și vestirea Evangheliei". Mai întâi a fost comuniunea de viață, urmată mai apoi de vestirea mântuirii; contemplarea Cuvântului, urmată de cuvântul care mărturisește prezența lui Isus. Însă, pentru a-l putea mărturisi pe Isus era necesară schimbarea vieții după modelul Mântuitorului, pentru a nu rămâne doar un mod de admirare a sfințeniei de la distanță.
Predicatorul a amintit cuvintele prin care sfântul Francisc "ne avertizează împotriva unei ispite foarte subtile: aceea de a folosi lucrurile lui Dumnezeu pentru a căuta aprobarea sau recunoașterea": «Fericit slujitorul care adună în tezaurul cerului bunurile pe care Domnul i le arată și nu dorește să le facă văzute oamenilor în vederea unei răsplăți (Avertismentul XXVIII,1-3; FF 178)».
Părintele Pasolini a prezentat un episod, "neconfirmat de sursele oficiale, dar pe deplin în concordanță cu spiritul lui Francisc", care "exprimă în mod clar această pedagogie", spunând: "Într-o zi, sfântul i-a cerut fratelui Ginepro să-l însoțească să predice în oraș. Cei doi au străbătut străzile în tăcere, s-au oprit lângă bolnavi, au zâmbit copiilor și i-au ajutat pe cei aflați în nevoie. Niciun cuvânt. La întoarcere, Ginepro a întrebat: Părinte, și predica?”. Francisc a răspuns: Am ținut-o, frate, am ținut-o".
"A se încrede mai mult în mărturie decât în cuvinte nu este pentru Francisc o alegere strategică: este consecința unei convingeri teologice profunde care trebuie adusă la lumină. Cristos nu este o informație de transmis, ci un mister care locuiește în umanitate și cere să fie recunoscut pentru a putea ieși la iveală în viață. Evanghelia nu se comunică ca o simplă știre; se dăruiește ca o viață care prinde încet contur" – a explicat predicatorul, subliniind că, din momentul în care taina lui Cristos se manifestă în noi, "ceva poate începe să se miște și în ceilalți", nu pentru că au fost rostite cuvintele potrivite, "ci pentru că în noi s-a făcut vizibilă o viață nouă și diferită". "Evanghelia dă roade astfel: nu în primul rând prin ceea ce spunem, ci prin ceea ce umanitatea noastră reușește să exprime, prin acțiunea tăcută și eficientă a Spiritului Sfânt" – a spus în concluzie predicatorul.
Amintind că la începutul experienței sale, "sfântul Francisc adună frații, le vorbește îndelung despre Împărăția lui Dumnezeu și apoi îi trimite câte doi pe străzile lumii: reluând misiunea cu care Isus își trimisese discipolii (cf. Luca 10,1-12)", părintele Pasolini a reliefat: "Discipolii nu aduc ceva ce lipsește, ci pregătesc o întâlnire pe care Isus însuși dorește să o realizeze.
Indicațiile lui Isus păstrează o logică care răstoarnă multe dintre obiceiurile noastre. Ucenicii sunt trimiși fără protecție, ca niște miei în mijlocul lupilor (Lc 10,3), cu singura misiune de a aduce pacea și de a accepta ceea ce li se oferă.
Această secvență – acceptarea ospitalității, apoi vestirea – conține o pedagogie importantă. Cel care se lasă primit recunoaște că celălalt nu este doar un destinatar, ci și cineva de la care poate primi ceva.
În acest fel, Evanghelia nu apare ca ceva impus din exterior, ci ca recunoașterea unei prezențe care este deja la lucru. De-a lungul secolelor, am riscat să trăim evanghelizarea ca pe o apropiere de ceilalți cu o atitudine didactică, gata să le oferim ceea ce le lipsește. Cuvântul lui Isus și mărturia sfântului Francisc par să indice, în schimb, o cale mai simplă: a ne lăsa primiți, a recunoaște ceea ce în celălalt este deja aproape de Dumnezeu și a-i oferi posibilitatea de a se manifesta. Împărăția lui Dumnezeu crește atunci când cei pe care îi întâlnim se deschid revelației lui Dumnezeu".
În cea de-a treia meditație din Postul Mare, predicatorul Casei Pontificale a subliniat și un alt aspect al modului în care sfântul Francisc transmitea Evanghelia: respectul și stima cu care se apropie de ceilalți, pentru a face posibil un dialog autentic. "Nu este vorba doar de a ști să vorbești, ci mai ales de a ști să asculți" – a precizat, adăugând că, din această perspectivă, evanghelizarea "nu înseamnă a da răspunsuri imediat, ci a ști să aștepți ca întrebările să se contureze". "Nu se poate cere cuiva să-și schimbe viața înainte de a-i fi oferit primirea, respectul și încrederea. Mai întâi trebuie creat spațiul pentru a se putea ivi dorința și cererea unei schimbări de viață. Abia atunci ceea ce se spune poate fi cu adevărat ascultat" – a subliniat predicatorul.
O altă subliniere s-a referit la implicarea personală, prelatul reliefând că, fără aceasta, nu este posibilă însoțirea cuiva în credință: "Când cuvintele izvorăsc dintr-o experiență reală, ele ajung la ceilalți. A vesti Evanghelia înseamnă a te apropia cu respect de viața celorlalți și a recunoaște că, în complexitatea vieții lor, există deja o căutare a sensului, a binelui, a adevărului".
"Întâlnirea cu celălalt " este un alt aspect caracteristic modului de evanghelizare al sfântului Francisc, predicatorul evidențiind: "Firea lui Francisc era aceea a unui om care simte nevoia să-și dea viața pentru ceva măreț. Când Sărăcuțul din Assisi îl întâlnește pe Domnul Isus, această dorință eroică nu dispare, ci își schimbă direcția: devine dorința de a-și dărui viața pentru Evanghelie.
Această dorință îl determină, în 1219, să plece în cea de-a cincea cruciadă. În timpul unui armistițiu, aflat în fața sultanului Egiptului, Al-Malik al-Kamil, santinelele îl capturează, îl maltratează și îl încătușează. După cum istorisește Tommaso da Celano, sultanul îl recunoaște pe Francisc ca pe un om al lui Dumnezeu, îl ascultă cu atenție și, la momentul despărțirii, îl trimite înapoi teafăr și nevătămat la tabăra creștină, cerându-i chiar să se roage pentru el, ca Domnul să-i arate calea cea mai plăcută (cf. 1Celano 57; FF 422-423).
Francisc nu se prezintă cu un discurs de ținut, ci cu un mod de a fi: simplu, sărac, fără apărare. Sultanul nu este impresionat de cuvinte deosebite, ci de ceea ce vede: un om care trăiește cu adevărat ceea ce crede.
Adevăratul miracol nu este convertirea sultanului, ci faptul că doi oameni au găsit modul de a se întâlni cu adevărat și de a se despărți în pace. Francisc se întoarce fără rezultate evidente, dar cu o conștiință mai profundă: Evanghelia nu se propovăduiește pentru a învinge, ci pentru a întâlni".
În încheierea meditației, predicatorul a vorbit despre amprenta lăsată asupra sfântului Francisc de călătoria în Egipt, "o amprentă profundă, tăcută și de durată". "El nu vorbește despre aceasta în scrierile sale – așa cum nu va vorbi niciodată despre stigmate – și totuși acea întâlnire reapare în anii următori" – a precizat prelatul, explicând: În întâlnirea cu celălalt nu există doar ceva de dat, ci și ceva de primit. În Regola non bollata (n.n. prima Regulă redactată de Francisc din Assisi, în 1221, aprobată oral de pontif dar neconfirmată oficial printr-o bulă papală) se găsește un scurt capitol care indică fraților modul în care trebuie să trăiască atunci când se află printre persoane de altă credință.
Conform Evangheliei și sensibilității lui Francisc, supunerea nu înseamnă pierderea identității proprii, nici resemnarea din slăbiciune. Este o alegere liberă de respect și dialog. Înseamnă a recunoaște că celălalt nu este un teritoriu de cucerit, ci o viață de întâlnit, de respectat și de acceptat.
Cristos «s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor. Iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om; s-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moarte pe cruce» (Filipeni 2,7-8).
Dumnezeu nu s-a impus omului, de aceea a-l vesti pe Cristos dintr-o poziție de superioritate riscă să trădeze tocmai Evanghelia pe care am dori să o comunicăm. Când nu ne impunem, ci lăsăm spațiu, ceva se poate întâmpla: în ceilalți, dar și în noi înșine".
