Libertatea lui Isus schimbă inima, vindecă rănile, parfumează și face să strălucească chipurile noastre, împacă și adună, iartă și învie", a spus Papa Leon al XIV-lea în omilia Sfintei Liturghii a Crismei, celebrată joi, 2 aprilie 2026, în bazilica San Pietro. La Sfânta Liturghie, pontiful a binecuvântat uleiurile pentru catehumeni și bolnavi, precum și Sfânta Crismă.
Pontiful a evidențiat că, în pragul Triduum-ului pascal, "Domnul ne va conduce la culmea misiunii Sale, pentru ca patima, moartea și învierea Sa să devină inima misiunii noastre".
"De fapt, ceea ce urmează să retrăim, are în sine puterea de a transforma ceea ce mândria umană tinde, în general, să înțepenească: identitatea noastră, locul nostru în lume" – a evidențiat Sfântul Părinte, adăugând: "În primul an în care prezidez Liturghia Crismală, ca Episcop al Romei, doresc să reflectez împreună cu voi asupra misiunii la care Dumnezeu ne consacră ca popor al Său. Este misiunea creștină, aceeași cu a lui Isus, nu alta. La ea participă fiecare potrivit vocației proprii și într-o ascultare foarte personală a vocii Spiritului Sfânt, dar niciodată fără ceilalți, niciodată neglijând sau rupând comuniunea! Episcopi și preoți, reînnoindu-ne promisiunile, suntem în slujba unui popor misionar. Împreună cu toți botezații, suntem Trupul lui Cristos, unși de Spiritul său de libertate și mângâiere, Spiritul profeției și al unității".
Observând că modalitatea lui Isus de a trăi momentele culminante ale misiunii sale "este anticipată de profeția lui Isaia, pe care El a indicat-o în sinagoga din Nazaret ca fiind Cuvântul care se împlinește astăzi" (cf. Lc 4,21), pontiful a explicat: "De fapt, în ora Paștelui, devine clar în mod definitiv că Dumnezeu consacră pentru a trimite. M-a trimis (Lc 4,18), spune Isus, descriind acea mișcare care leagă Trupul său de săraci, de prizonieri, de cei care bâjbâie în întuneric și de cei care sunt oprimați. Iar noi, membre ale Trupului său, numim apostolică o Biserică trimisă, împinsă dincolo de ea însăși, consacrată lui Dumnezeu în slujba creaturilor sale: Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine, așa vă trimit și eu pe voi (Ioan 20,21).
Știm că a fi trimiși implică, în primul rând, o despărțire, adică riscul de a lăsa ceea ce este familiar și sigur, pentru a păși în nou. Este interesant că, cu puterea Spiritului (Lc 4,14), coborât asupra Lui după botezul în Iordan, Isus se întoarce în Galileea și vine la Nazaret, unde crescuse (Lc 4,16). Este locul pe care acum trebuie să-l părăsească. Se mișcă după obiceiul său (v. 16), dar pentru a inaugura un timp nou. Acum va trebui să plece definitiv din acel sat, pentru ca ceea ce a încolțit acolo, sâmbătă după sâmbătă, în ascultarea credincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu, să se maturizeze. La fel, El îi va chema și pe alții să plece, să riște, pentru ca niciun loc să nu devină o incintă și nicio identitate să nu fie o ascunzătoare".
"Dragi frați și surori" – a continuat – "noi îl urmăm pe Isus, care nu a considerat un beneficiu propriu să fie egal cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine (Fil 2,6-7): orice misiune începe cu acel tip de golire din care totul renaște. Demnitatea noastră de fii și fiice ale lui Dumnezeu nu ne poate fi luată, nici nu se poate pierde, dar nici afecțiunile, locurile, experiențele care stau la originea vieții noastre nu pot fi șterse. Suntem moștenitori ai atâtor lucruri bune și, în același timp, ai limitelor unei istorii în care Evanghelia trebuie să aducă lumină și mântuire, iertare și vindecare. Astfel, nu există misiune fără reconciliere cu originile noastre, cu darurile și limitele formării primite; dar, în același timp, nu există pace fără plecări, nu există conștiință fără detașare, nu există bucurie fără risc. Suntem Trupul lui Cristos dacă mergem mai departe, făcând socoteala cu trecutul fără a rămâne prizonieri ai acestuia: totul se regăsește și se înmulțește dacă mai întâi este lăsat să plece, fără teamă. Este un prim secret al misiunii. Și nu se experimentează o singură dată, ci la fiecare nou început, la fiecare trimitere ulterioară.
Calea lui Isus ne revelează că disponibilitatea de a pierde, de a se goli, nu este un scop în sine, ci o condiție a întâlnirii și a intimității. Iubirea este adevărată numai dacă este dezarmată, are nevoie de puține împovărări, de nicio ostentație, păstrează cu delicatețe slăbiciunea și goliciunea. Ne este greu să ne aruncăm într-o misiune atât de expusă, și totuși nu există vestire bună pentru cei săraci (cf. Lc 4,18) dacă mergem la ei cu semnele puterii, nici nu există o eliberare autentică dacă nu ne eliberăm de atașamente. Aici atingem un al doilea secret al misiunii creștine. După legea detașării urmează legea întâlnirii. Știm că, de-a lungul istoriei, misiunea a fost adesea denaturată de logici de dominare, cu totul străine de calea lui Isus Cristos. Sfântul Ioan Paul al II-lea a avut luciditatea și curajul să recunoască că prin acea legătură care, în Trupul mistic, ne unește unii cu alții, noi toți, chiar dacă nu avem o responsabilitate personală și fără a ne substitui judecății lui Dumnezeu, care singur cunoaște inimile, purtăm povara greșelilor și a vinelor celor care ne-au precedat. (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Bula de proclamare a Marelui Jubileu din anul 2000, Incarnationis mysterium – 29 noiembrie 1998, 11).
În consecință, este acum prioritar să ne amintim că nici în domeniul pastoral, nici în cel social și politic binele nu poate veni din abuz. Marii misionari sunt mărturisitori ai
apropierii delicate, precum mersul pe vârfuri, având ca metodă împărtășirea vieții, slujirea dezinteresată, renunțarea la orice strategie de calcul, dialogul, respectul. Este calea întrupării, care ia mereu din nou forma aculturației. De fapt, mântuirea poate fi primită de fiecare numai în limba maternă. Cum se face că fiecare dintre noi îi aude vorbind în limba sa maternă? (Faptele Apostolilor 2,8)".
Surpriza Rusaliilor se repetă atunci când nu pretindem să stăpânim noi timpurile lui Dumnezeu, ci avem încredere în Spiritul Sfânt, care este prezent, chiar și astăzi, la fel ca pe vremea lui Isus și a Apostolilor: este prezent și lucrează, ajunge înaintea noastră, lucrează mai mult decât noi și mai bine decât noi; nouă nu ne revine să-L semănăm sau să-L trezim, ci mai întâi să-L recunoaștem, să-L primim, să-L încurajăm, să-I facem loc, să-L urmăm. El este prezent și nu și-a pierdut niciodată curajul față de timpul nostru; dimpotrivă, zâmbește, dansează, pătrunde, cuprinde, învăluie, ajunge chiar și acolo unde nu ne-am fi imaginat niciodată (C.M. Martini, Tre racconti dello Spirito, Milano 1997, 11)."
Pontiful a evidențiat că stabilirea acestei armonii cu invizibilul ne cere "să ajungem acolo unde suntem trimiși cu simplitate, onorând misterul pe care fiecare persoană și fiecare comunitate îl poartă cu sine", precizând: "Suntem oaspeți: suntem oaspeți ca episcopi, ca preoți, în calitate de călugărițe și călugări, în calitate de creștini. Pentru a găzdui, de fapt, trebuie să învățăm să ne lăsăm găzduiți. Nici locurile în care secularizarea pare mai avansată nu sunt teren de cucerire sau de recucerire: Noi culturi continuă să se genereze în aceste imense spații umane în care creștinul nu mai este, de obicei, promotor sau generator de sens, ci primește de la ele alte limbaje, simboluri, mesaje și paradigme care oferă noi orientări de viață, adesea în contrast cu Evanghelia lui Isus. […] Este necesar să ajungem acolo unde se nasc noi povestiri și paradigme, să atingem cu Cuvântul lui Isus cele mai adânci straturi ale sufletului orașelor (Papa Francisc, exortația apostolică Evangelii gaudium – 24 noiembrie 2013), 73-74).
"Acest lucru" – a continuat Sfântul Părinte – "se întâmplă numai dacă în Biserică mergem împreună, dacă misiunea nu este o aventură eroică a cuiva, ci mărturia vie a unui Trup cu multe membre.
Există apoi o a treia dimensiune, poate cea mai radicală, a misiunii creștine. Se manifestă deja în reacția violentă a locuitorilor din Nazaret la cuvântul lui Isus posibilitatea dramatică a neînțelegerii și a respingerii: Auzind aceste lucruri, toți cei din sinagogă s-au umplut de mânie. S-au ridicat, l-au scos afară din oraș și l-au dus până la marginea muntelui, pe care era zidit orașul lor, ca să-l arunce jos (Lc 4,28-29). Deși lectura liturgică a omis această parte, ceea ce ne pregătim să celebrăm începând din această seară ne angajează să nu fugim, ci să trecem prin mijlocul încercării, ca Isus, care, trecând prin mijlocul lor, a pornit la drum (Lc 4,30). Crucea face parte din misiune: trimiterea devine mai amară și mai înfricoșătoare, dar și mai gratuită și mai revoluționară. Ocupația imperialistă a lumii este atunci întreruptă din interior, violența care până astăzi se face lege este demascată.
Mesia cel sărac, prizonier, respins, se prăbușește în întunericul morții, dar astfel aduce la lumină o creație nouă. Câte învieri avem și noi ocazia să trăim, atunci când, eliberați de o atitudine defensivă, ne cufundăm în slujire ca o sămânță în pământ! În viață, putem trece prin situații în care totul pare pierdut. Ne întrebăm atunci dacă misiunea a fost în zadar. Este adevărat: spre deosebire de Isus, noi trăim și eșecuri care depind de insuficiența noastră sau a altora, adesea dintr-un amestec de responsabilități, de lumini și umbre. Dar putem face a noastră speranța multor mărturisitori. Îmi amintesc de doi, care îmi sunt deosebit de dragi. Cu o lună înainte de moartea sa, în caietul Exercițiilor spirituale, sfântul episcop Óscar Romero nota astfel: Nunțiul din Costa Rica m-a avertizat cu privire la un pericol iminent chiar în această săptămână… Circumstanțele neprevăzute vor fi înfruntate cu harul lui Dumnezeu. Isus Cristos i-a ajutat pe martiri și, dacă va fi nevoie, îl voi simți foarte aproape când îi voi încredința ultima mea suflare. Dar, mai mult decât ultimul moment al vieții, contează să-i dăruiesc întreaga viață și să trăiesc pentru El… Îmi este de ajuns, pentru a fi fericit și încrezător, să știu cu certitudine că în El este viața și moartea mea; că, în ciuda păcatelor mele, în El mi-am pus încrederea și nu voi rămâne confuz, iar alții vor continua, cu mai multă înțelepciune și sfințenie, lucrarea pentru Biserică și pentru patrie.
Dragi surori și frați, sfinții fac istoria. Acesta este mesajul Apocalipsei. Har și pace vouă de la Isus Cristos, Martorul credincios, Primul-născut dintre cei morți și Împăratul împăraților pământului (Ap 1,5). Acest salut rezumă drumul lui Isus într-o lume disputată de puteri care o devastează. În mijlocul ei se naște un popor nou, nu de victime, ci de mărturisitori. În această oră întunecată a istoriei, lui Dumnezeu i-a plăcut să ne trimită să răspândim parfumul lui Cristos acolo unde domnește mirosul morții. Să ne reînnoim da-ul față de această misiune care ne cere unitate și care aduce pacea. Da, noi suntem aici! Să depășim sentimentul de neputință și de teamă! Noi vestim moartea Ta, Doamne, proclamăm învierea Ta, în așteptarea venirii Tale".
