Co-patroană a Europei, soţie, mamă, pelerină şi fondatoare, Sfânta Brigitta a ştiut să îmbine contemplaţia şi acţiunea, caritatea şi responsabilitatea publică. Prin scrisorile sale, ea i-a îndemnat pe papi şi suverani la convertire, la reformarea Bisericii şi la sfârşitul războaielor. Vocea ei continuă să amintească continentului de rădăcinile sale creştine şi de vocaţia sa la pace.
Figura Sfintei Brigitta a Suediei, pe care Biserica o comemorează astăzi [joi, 23 iulie 2026], iese în evidenţă în istoria europeană ca o femeie capabilă să îmbine profunzimea mistică şi angajarea concretă. Născută în 1303 în Castelul Finsta, într-o familie nobilă cu legături cu casa regală, a crescut într-un mediu în care coexistau credinţa, cultura şi responsabilitatea civică. Încă din copilărie, a dezvăluit un caracter puternic şi o sensibilitate religioasă neobişnuită: după o predică despre Pătimirea lui Cristos, s-a întrebat: "O, Doamne drag, cine te-a redus la aceasta?" şi a perceput în interior răspunsul: "Toţi cei care mă uită şi dispreţuiesc iubirea mea!". A fost un episod care i-a modelat întreaga viaţă spirituală.
Chiar dacă a simţit o vocaţie călugărească, a acceptat căsătoria cu Ulf Gudmarsson, guvernatorul de Västergötland. Unirea lor, trăită în credinţă şi dăruire faţă de săraci, devine un adevărat laborator de caritate: au fondat un spital, au ajutat bolnavii, au sprijinit tinerele aflate în dificultate şi au îmbrăţişat Regula terţiarilor franciscani. În familia lor s-au născut opt copii, inclusiv Caterina, viitoare sfântă şi însoţitoare a Brigittei în anii romani.
Moartea soţului ei, în 1344, a inaugurat o nouă etapă. Retrăgându-se la mănăstirea Alvastra, Brigitta a trăit ani de intensă rugăciune şi maturizare interioară, timp în care au fost scrise celebrele sale Revelaţii. Aceste opt cărţi sunt considerate de Biserică revelaţii private, deşi recunosc - aşa cum a amintit Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa apostolică prin care o proclamă co-patroană a Europei, alături de Sfânta Ecaterina de Siena şi Sfânta Tereza Benedicta a Crucii - "autenticitatea generală a experienţei sale interioare".
Brigitta şi-a dat seama că era chemată la o misiune care depăşea graniţele Suediei: să reformeze Biserica, să promoveze pacea şi să îndemne la convertire personală şi politică. În 1349, a plecat la Roma, care avea să devină a doua ei casă. A trăit în sărăcie, mai întâi ca oaspete a cardinalului Hugh Roger de Beaufort şi apoi într-o casă din Piazza Farnese, acum sediul Curiei Brigittinelor.
Oraşul pe care îl întâlneşte este marcat de decădere, tensiune şi absenţa papei, care locuieşte la Avignon. Brigitta suferă profund şi face din întoarcerea papei la mormântul lui Petru centrul misiunii sale, în paralel cu Sfânta Ecaterina de Siena. Scrisorile ei către papi, suverani şi principi ai Europei sunt apeluri sincere la pace: ea cere încetarea războiului, denunţă abuzurile clericale şi cere responsabilitate morală şi politică.
Pe lângă angajarea epistolară, ea călătoreşte în toată Italia ca un pelerin neobosit: Assisi, Ortona, Benevento, Salerno, Amalfi, Gargano, Bari. La Napoli, ea inspiră o profundă reformă morală la curtea reginei Giovanna. În pofida acuzaţiilor şi a sărăciei extreme, ea continuă să-i sprijine pe bolnavi, să se roage şi să scrie.
În 1370 Papa Urban al V-lea a aprobat Ordinul Preasfântului Mântuitor, conceput de Brigitta ca o comunitate "dublă", cu călugăriţe şi călugări conduşi de o abatesă, imagine a Fecioarei în Cenacol. Un proiect inovator, destinat să marcheze spiritualitatea scandinavă de secole.
La o vârstă înaintată a făcut ultima sa mare călătorie: pelerinajul în Ţara Sfântă. Are aproape şaptezeci de ani, dar nimic nu o reţine. La Ierusalim meditează în locurile vieţii lui Cristos, însoţită de fiica ei Caterina şi de câţiva credincioşi colaboratori. Aici a contractat o boală care a dus la moartea ei, care a avut loc la Roma la 23 iulie 1373. Singurul ei regret a fost că nu l-a văzut pe papa revenind definitiv la Roma, eveniment care avea să aibă loc abia în 1377.
Printre cele mai profunde roade ale spiritualităţii sale se numără Cele Cincisprezece Oraţiuni, meditaţii zilnice despre Pătimirea lui Cristos care ne invită să retrăim momentele jertfei Domnului ca o cale de milostivire şi reparare. Revelaţiile, în schimb, documentează dialogul ei interior cu Cristos: viziuni, îndemnuri către cei puternici, apeluri la pace şi la reforma Bisericii, un limbaj înflăcărat şi simbolic capabil să călăuzească Europa către o credinţă mai vibrantă.
Moştenirea ei spirituală rămâne actuală: o femeie care a ştiut să unească contemplaţia şi acţiunea, mistica şi responsabilitatea publică, maternitatea şi profeţia. O voce care, de-a lungul secolelor, continuă să amintească Europei de rădăcinile sale creştine şi de vocaţia sa la pace.
Raffaele Iaria
(După Agenţia SIR, 23 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
