Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


9 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

ISTORICUL CLĂDIRII CURIEI ARHIEPISCOPIEI MAJORE BLAJ - PARTEA A II-A

 
ISTORICUL CLĂDIRII CURIEI ARHIEPISCOPIEI  MAJORE BLAJ - PARTEA A II-A
  • 29 Apr 2013
  • 3832


Directorii Bibliotecii Centrale Blaj













ZENOVIE PÂCLIŞANU
1886-1958    




S-a născut la 9 noiembrie 1886, în satul Straja, jud. Alba. Urmează şcoala primară în satul natal, şcoala gimnazială la Liceul Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia, iar cursurile liceale la Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj. Începe studiile universitare la Blaj, la Academia Teologică, continuă apoi, ca bursier, la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Ungare de Ştiinţe (1906-1910). La 17 ianuarie 1912, pleacă la Viena, la Institutul Catolic Augustaneum unde, în 4 decembrie 1916, obţine titlul de doctor în teologie şi istorie. Se reîntoarce la Blaj, în 1916, devenind profesor la Academia de Teologie, fiind, de asemenea numit şi primul director al Bibliotecii Centrale din Blaj între 1916-1919. A ocupat, în 1918, funcţia de secretar al Consiliului Naţional Român din Blaj. În această calitate redactează, împreună cu prof. Alexandru Borza şi avocatul Ionel Pop, Cronica pregătirii Marii Uniri de către spiritualitatea greco-catolică de la Blaj. Devine, la numai 33 de ani, membru corespondent al Academiei Române. Între 1920-1922 este director al Arhivelor Statului din Cluj. Din 1922 ocupă funcţia de director general în cadrul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, iar apoi în cel al Afacerilor Străine. În 1929 devine Consilier pentru Misiunea diplomatică română la Vatican. Papa Pius al XI-lea îl ridică la demnitatea de prelat papal pentru aportul său la îmbunătăţirea relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Face parte, între 1946-1947, din Comisia politico-juridică a Delegaţiei române la Conferinţa de pace din Paris. Este numit, de către Nunţiatura Apostolică, Vicar general mitropolitan al credincioşilor greco-catolici din Muntenia, Oltenia şi Moldova, după arestarea Episcopului Vasile Aftenie şi a pr. Tit Liviu Chinezu. În anul 1949 este arestat de mai multe ori, torturat şi condamnat pentru activitate clandestină religioasă greco-catolică. Moare în noiembrie 1958.  

ALEXANDRU LUPEANU-MELIN
1887-1937
           


S-a născut la 16 iulie 1887, în satul Fărău, jud. Alba. A fost elev al Liceului „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj, iar apoi student al Academiei de Teologie din aceeaşi localitate. Din 1911 studiază, mai întâi, la Budapesta, frecventând cursurile Faculăţii de Filozofie, specialitatea Istorie şi Pedagogie, apoi la Cluj, urmând cursurile Facultăţii de Filosofie, Limbi şi Istorie din cadrul Universităţii „Ferencz Jozsef”. Se reîntoarce la Blaj unde este numit, în toamna anului 1916, profesor de Limba şi literatura română şi Istorie la Liceul de Fete, fiind şi directorul Liceului între 1929-1937. Participă, în 1918, ca membru în Consiliul Naţional Român din Blaj, la organizarea şi desfăşurarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia. Între 1919-1937 este director al Bibliotecii Centrale Arhidiecezane a Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj. În această calitate întocmeşte un prim regulament al Bibliotecii. Este membru al Societăţii Scriitorilor Români din Bucureşti, membru şi vicepreşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, membru în Comitetul Central al Astrei, membru în Secţiunea literară a Astrei, preşedinte al Despărţământului Astrei Blaj, membru corespondent al Comisiunii Monumentelor Istorice etc.  Pentru merite deosebite a fost decorat cu mai multe ordine şi medalii: ofiţer al ordinului Coroana României (18 aprilie 1930), cavaler al Ordinului Coroana României ( 6 iulie 1933), Răsplata muncii pentru învăţământ cl. I (1931), şi ofiţer al ordinului Ferdinand I (8 iunie 1935 ). Moare, la 7 octombrie 1937, la vârsta de 50 ani. Este înmormântat în cimitirul oraşului Blaj.



ŞTEFAN MANCIULEA  
       1894-1985



   Se naşte în satul Straja, jud. Alba, la 6 decembrie 1894. Terminând ciclul primar în satul natal, pleacă la Blaj unde îşi continuă studiile gimnaziale şi liceale la Liceul „ Sf. Vasile cel Mare”. Între 1914-1917 este student la Academia Teologică din Blaj. Se reîntoarce, pentru doi ani de zile, la Straja ca învăţător. În 1919 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie, Secţia Geografie şi Istorie, din cadrul Universităţii din Bucureşti, frecventând cursurile  profesorilor: Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi. În 1921, licenţiat fiind, este numit profesor de geografie la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. Rămâne aici până în anul 1927, an în care este hirotonit preot de către Mitropolitul Alexandru Nicolescu şi trimis în Straja natală până în anul 1929. Revine la Blaj, în 1929, unde este numit profesor de Geografie şi Istorie la Liceul „Sf. Vasile cel Mare”. În 1936 devine Doctor în Geografie (Summa cum laude) cu teza Câmpia Tisei, avându-l ca şi conducător ştiinţific, pe reputatul geograf Simion Mehedinţi. Este numit inspector şcolar pe regiunea Mureş (1937-1942). Devine director al Bibliotecii Centrale Arhidiecezane a Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj între anii 1937-1942 şi 1946-1948. Ca mare iubitor de carte, reorganizează colecţiile Bibliotecii, realizează un Indice al manuscriselor. Devine conferenţiar universitar, în ianuarie 1943, la Facultatea de Ştiinţe, secţia geografie, a Universităţii din Cluj. Din 1951 începe o perioadă dificilă, fiind arestat şi judecat de Tribunalul Militar din Cluj sub acuzaţia: „apartenenţa la Biserica Greco-Catolică Română şi publicarea de lucrări ştiinţifice aţâţătoare, de ură rasială între naţionalităţile conlocuitoare”. Condamnat la 6 ani de închisoare e încarcerat la Jilava, Aiud, Cavnic, Baia Sprie şi Caransebeş. Eliberat în 1955, dar rearestat în 1962, este condamnat la încă 5 ani de închisoare pe care îi execută la Gherla şi Dej.  Eliberat în 23 iunie 1964, obţine cu greu un loc de muncă la Sanatoriu TBC din Blaj, pe un modest post de „îngijitor de parc”. Aici lucrează până în 1969 când, la 75 de ani, i se acceptă dosarul de pensionare, primind o pensie derizorie. Moare la 12 iulie 1985.


NICOLAE COMŞA
1905-1946



S-a născut, într-o familie de ţărani, la 20 decembrie 1905, în satul Făget, comuna Valea Lungă, jud. Alba. Urmează, în satul natal, cursurile primare şi gimnaziale, iar cele liceale în Blaj, la Liceul „ Sf. Vasile cel Mare” luându-şi bacalaureatul în 1925, fiind în aceeaşi promoţie cu Episcopii Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu. Din toamna anului 1925 devine student al Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii „Ferdinand I” din Cluj, la specialităţile Limba română şi Limba latină. Revenind la Blaj, în 1928, după terminarea facultăţii, este numit profesor de limba română la Liceul „Sf. Vasile cel Mare”. Pentru a deveni preot se înscrie în 1929 la Academia de Teologie din Blaj. A fost hirotonit preot în 2 iunie 1932 de către Episcopul Valeriu Traian Frenţiu. În perioada 1942-1946 a fost director al Bibliotecii Centrale Arhidiecezane. În această funcţie, depunând o intensă activitate, a inventariat şi catalogat fondul de carte al Bibliotecii. S-a dedicat şi activităţii literare scriind piese de teatru, cărţi şi articole. A fost membru în diferite colegii redacţionale la mai multe reviste din perioada interbelică şi colaborator la diferite publicaţii din ţară. Cele mai reprezentative lucrări ale sale sunt: Dascălii Blajului (1940), Episcopul Ion Inochentie Micu ( 1943), Corespondenţa între Ion Micu Moldovan şi Ion Bianu ( 1943) şi Manuscrisele româneşti din Biblioteca Centrală din Blaj ( 1944). A murit în ziua de 18 noiembrie 1946 într-o clinică din Cluj, fiind înmormântat la Blaj. Pe placa mormântului, în mod simbolic, se află o carte deschisă având următoarea inscripţie:
       „Dascăl în clasă,
         Dascăl acasă
         Dascăl în labirintul rafturilor
         Viaţa profesorului nostru   
         Nicolae Comşa    
         A fost o continuă dăruire de sine,     
         fără zgomot, fără emfază”.