Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


6 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Săraci şi caritabili, după exemplul lui Isus

 
Săraci şi caritabili, după exemplul lui Isus
  • 25 Feb 2015
  • 2002

De Gianfranco Ravasi

Treizeci şi şapte de profile de martori ai carităţii care reprezintă epoci, situaţii de viaţă, vocaţii, carisme şi slujiri diferite. La această galerie de tablouri se adaugă o antologie de texte ale părinţilor Bisericii şi ale magisteriului despre izvoarele spiritualităţii creştine. Este ceea ce conţine Martori ai carităţii în periferiile umane de Monseniorul Luciano Baronio (Roma, Edizioni Viverein, 2014, 362 pagini). Publicăm fragmente mari din prefaţa semnată de cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii.

"Strigătul săracului se ridică până la Dumnezeu, dar nu ajunge la urechile omului". Aşa scria cu amărăciune un autor francez din secolul al XIX-lea, Félicité-Robert de Lamennais, încrucişând cu un cunoscut citat biblic (cf. Sir 21,5) o experienţă socială constantă. Săracii, care sunt mereu destinatarii primei fericiri din Predica de pe Munte, sunt adesea baza uitată a piramidei societăţii. Lor, aşa cum ştim, papa Francisc le dedică în mod repetat atenţia sa, apelurile sale, apropierea sa, stimulând Biserica să nu ezite să pornească pe drumurile prăfuite şi sărace din periferiile nu numai urbane ci şi existenţiale. Aceasta a fost şi alegerea lui Cristos care a voit ca tovarăşi de călătorie privilegiaţi tocmai pe cei din urmă şi pe cei marginalizaţi.

Prima tablă tematică o rezervăm aşadar realităţii "sărăciei", o componentă relevantă în Sfintele Scripturi. Straturi largi ale populaţiei, în timpurile Bibliei, trăiau în condiţii de lipsuri sociale. De fapt, este semnificativ că însăşi legislaţia biblică se preocupă să-l ocrotească pe cel sărac, împiedicând samavolnicii şi asupriri: să ne gândim, de exemplu, la anul jubiliar care, cu iertarea datoriilor şi întoarcerea terenurilor la vechii proprietari, încerca să readucă Israelul la un soi de egalizare economică. Judecătorul era avertizat "să nu viciezi sentinţa săracului la judecată" (Ex 23,6). Însă realitatea foarte curând dezvăluia faţa sa întunecată, până acolo încât chiar în legislaţie trebuia să se facă apel la suprema casaţie divină: de fapt, Domnul era considerat ca go'el, "apărătorul", "tutorele" celui lipsit, al văduvei, al orfanului călcaţi în picioare şi ofensaţi.

În această situaţie de dezechilibre sociale s-a ridicat glasul profeţilor, păzitorii cei mai curajoşi ai dreptăţii: ar fi suficient numai să citim cartea profetului Amos pentru a descoperi supărarea cu care acest fost ţăran denunţa nedreptăţile săvârşite de clasele înalte faţă de cei lipsiţi care adesea, din cauza datoriilor, erau constrânşi să se vândă ca sclavi pe preţuri derizorii, "calcă praful pământului pe capul celor săraci" (2,6-7). Dar şi un profet cu origini aristocratice ca Isaia nu va ezita să îndrepte atacuri vehemente împotriva unei serii de delicte săvârşite în dauna săracilor (5,8-24). Cultul însuşi este ipocrizie şi farsă dacă nu este însoţit de dreptate (Is 1,10-20; Am 5,21-24).

Tocmai datorită extinderii fenomenului şi gravităţii sale, în Vechiul Testament sunt diferite cuvintele care desemnează sărăcia. Există unul, însă, care va dobândi o valoare deosebită, mai ales la plural, 'anawîm. Literalmente descrie pe cel care este "gârbovit" sub povara asupririi şi a nenorocirii, însă această atitudine devine şi semnul religios al respectului faţă de Dumnezeu, spre deosebire de cel bogat şi de cel puternic care îl sfidează pe Domnul (Ps 73,4-12). "Săracii" devin, astfel, emblema adevăratului credincios care nu se sprijină pe bogăţie ci se încrede în virtute şi în Dumnezeu. În această privinţă, Cristos are celebra fericire: "Fericiţi cei săraci în duh" (Mt 5,3). Cu această expresie nu se vrea să se sugereze o dezlipire vagă, continuând totuşi să se aibă totul: e suficient să ne amintim episodul despre tânărul bogat care nu vrea să părăsească statutul de lux în care trăieşte pentru a-l urma pe Isus. În schimb este o alegere care se înrădăcinează în profunzimea conştiinţei ("duhul") şi se ramifică în toată existenţa şi acţiunea.

Pentru aceasta Cristos cunoaşte umilirea sărăciei şi merge în întâmpinarea celor din urmă ai societăţii, invitându-l pe cel bogat să reverse bunurile sale asupra celui care duce o viaţă chinuită. Aşa va face şi Biserica, aşa cum spune sfântul Iacob în scrisoarea sa, care trebuie să arate eficacitatea credinţei sale susţinându-l pe cel sărac (2,1-11) şi denunţând scandalul bogăţiilor excesive şi nedrepte (5,1-6). "Religiozitatea curată şi fără pată înaintea lui Dumnezeu şi a Tatălui este aceasta: a-i vizita pe orfani şi pe văduve în necazurile" (1,27). Cristos însuşi "deşi era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2Cor 8,9). Însă sărăcia trebuie să devină - chiar după exemplul lui Isus sărac - şi o atitudine a inimii şi a duhului, o expresie de umilinţă şi de adeziune la alegerile lui Dumnezeu: este ceea ce este spus în mod strălucitor în cântarea Mariei, Magnificat (Lc 1,46-55). În acest mod - aşa cum scrie marele poet austriac Rainer Maria Rilke în Cartea sărăciei şi a morţii (1903) - "sărăcia devine ca o mare lumină în adâncul inimii".

Iată-ne, aşadar, la a doua componentă care susţine în mod ideal volumul monseniorului Baronio, "iubirea-caritatea". Să pornim de la o curioasă statistică. În Noul Testament rădăcina termenului grec care indică iubirea, agape, răsună de 320 de ori (116 ori ca substantiv, 143 de ori ca verb şi 61 de ori ca adjectiv). Suntem deci în prezenţa unei categorii fundamentale. Contrar la ceea ce se crede, ea îşi ia realitatea deja din Vechiul Testament, aşa cum aminteşte Isus acelui cărturar care-l întreabă despre "prima dintre toate poruncile": răspunsul este în acel "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău... şi să-l iubeşte pe aproapele tău", care este citarea a două texte biblice (Mc 12,29-31; cf. Dt 6,4-5; Lev 19,18).

Glasul lui Moise şi cel al lui Cristos vorbesc, aşadar, la unison şi la ei se va asocia şi sfântul Paul cu aceeaşi propunere (Rom 13,9-10). În ebraică termenul care reflectă mai bine această iubire divină şi umană este hesed şi exprimă gama variată de sentimente şi de angajări care există între două persoane de o alianţă de iubire. Dumnezeu, conform cărţii Înţelepciunii, "iubeşte toate realităţile care există şi este Domnul iubitor al vieţii" (11,24.26). Revelaţia sa este revelaţie de iubire: "Te-m iubit cu iubire veşnică: de aceea te-am atras cu hesed", adică iubirea mea fidelă, îi spune Domnul lui Israel (Ier 31,3).

Creştinismul preia acest mesaj din prima alianţă şi face din el stindardul său creând definiţia extraordinară: "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8-16), este "Dumnezeul iubirii" (2Cor 13,11). Însăşi misiunea lui Cristos este aceea de a revela că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unicul născut" (In 3,16); şi de fapt el "a trecut făcând bine şi vindecând pe toţi cei suferinzi" (Fap 10,38). Acestei iubiri divine, care nu ignoră dreptatea ca semn al iubirii autentice, trebuie să-i corespundă iubirea noastră: "Dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, şi noi suntem datori să ne iubim unii pe alţii. Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită" (1In 4,11-12).

Două sunt dimensiunile acestei iubiri, aşa cum sugerea Isus cărturarului citat mai sus. Înainte de toate el trebuie să se orienteze spre Dumnezeu Tatăl, primind cuvântul său şi legea sa. "Te iubesc, Doamne, puterea mea" (Ps 18,2): poate fi aceasta mărturisirea comună de iubire a evreului şi a creştinului şi Cântarea Cântărilor sau istoria profetului Osea sunt parabola simbolică a acestei iubiri care cunoaşte intimitatea dar şi timpul încercării şi al trădării noastre. Apoi, iubirea trebuie să se proiecteze spre fraţi: "Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său" (1In 4,21). Cristos va duce preceptul biblic vechi până la consecinţele sale extreme, ducând iubirea spre vârful suprem al iertării duşmanului şi al dăruirii de sine: "Nimeni nu are iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13).

Această generozitate, care se extinde mai ales faţă de cei din urmă, cei săraci şi cei suferinzi, va fi tema decisivă a judecăţii divine asupra omenirii la sfârşitul istoriei, pentru că - va spune Cristos - "tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). În această lumină textul monseniorului Baronio se poate transforma nu numai într-o confirmare mărturisitoare a acestui apel al lui Isus ci şi într-o interpelare a conştiinţei cititorului pentru că - aşa cum spune însuşi Cristos învăţătorului Legii, după ce a relatat parabola samariteanului milostiv - "să meargă şi să facă" opera carităţii (Lc 10,37).

(După L`Osservatore Romano, 23-24 februarie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 



Sursa:ercis.ro