Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Parohia și parohul

 
Parohia și parohul
  • 07 Mai 2015
  • 4420

Evoluția istorică de-a lungul timpului

Termenul parohie a început să fie folosit în context religios cu sensul de eparhie sau dieceză prin secolul al III-lea, iar în al IV-lea cu înțelesul actual de subdiviziune a unei eparhii.

La început, primele comunități creștine au încredințat celebrările liturgice unui episcop care avea reședința într-un oraș. De menționat că în acea vreme, în afara orașelor unde existau scaune episcopale, nu existau biserici. Până în secolul al IV-lea comunitățile creștine rurale, nu erau atât de numeroase încât să fie necesară șederea permanentă a unui cleric în comunitate. În anul 320, la Concilul din Niceea s-a vorbit despre corepiscopi, presbiteri și episcopi rurali. Inițial comunitățile rurale erau sub directa administrare a episcopului, dar în răsărit Conciliul din Calcedonia (451) a prescris o administrare diferită. În occident însă, procesul de formare al parohiilor a fost unul gradual și mai lung decât în răsărit.

Pe la începutul secolulului al IV-lea s-au construit primele biserici în zonele rurale, apoi pe terenurile latifundiare ale Bisericii și ale proprietarilor de terenuri, unde unul sau mai mulți preoți locuiau pe lângă biserică. La început administrarea pastorală și patrimonială a bisericilor rurale cădea sub incidența episcopului și intra în zona sa de competență, chiar dacă parohiile nu aveau un teritoriu clar delimitat. Conciliile provinciale din secolele IV și VII vorbesc despre ecclesia rusticana sau parochitana, iar în cele din urmă de parochia.

Treptat, administrarea parohiilor a fost încredințată preoților rezidenți sau care locuiau în comunitate, care la rândul lor puteau primi în mod direct donații sau bunuri de la credincioși. În concluzie, preotul rezident devenea beneficiarul bunurilor parohiei. În afara bisericilor parohiale, încep să se construiască biserici secundare, capele, oratorii, care rămân totuși sub dependența sau administrația parohiei. Această legătură de dependență este sublianiată de către dreptul bisericilor parohiale de a administra taina botezului, motiv pentru care credincioșii trebuiau să primească sacramentele și să plătească zeciuială bisericii unde fuseseră botezați.

Începând cu secolul al VIII-lea, zonele rurale apropiate parohiilor vin incluse în teritoriul parohial, care începe să-și definească tot mai clar limitele teritoriale. În secolele XI-XII parohia rurală devine centrul de viață creștină al comunității, iar pe lângă biserici se înființează școli și institute sau centre de caritate. Se poate spune că parohia s-a păstrat nealterată ca formă și scop încă de atunci. Parohiile urbane, în schimb s-au dezvoltat mai încet începând cu secolul al XI-lea, deoarece Biserica Catedrală a rămas pentru mult timp unica parohie a orașului de reședință a scaunului episcopal. La Roma, unele dintre atribuțiile parohiale au fost încredințate unor titluri și biserici de cimitir începând cu secolul al IV-lea.

Actualele prevederi ale CCEO referitoare la Paroh și Parohie.

Definiția Parohiei dată de către Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene în vigoare este următoarea: „Parohia este o anumită comunitate de credincioși creștini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este încredințată unui paroh” Canonul 279. Parohia este o parte din eparhie și nu este o cumunitate autonomă care nu depinde de nimeni. O multitudine de parohii alcătuiesc o eparhie, iar o eparhie este constituită din mai multe parohii. Cele două instituții sunt necesare, una pentru existența celeilalte și invers.

Cel care are dreptul și totodată poate înființa, modifica sau desființa o parohie este episcopul eparhial, după ce în prealabil a consultat consiliul presbiteral al eparhiei. Conform aceluiași cod canonic (CCEO) există mai multe tipuri de parohii: cele teritoriale și cele personale.

Parohia teriorială este de regulă cea mai răspândită ca și structură și cuprinde toți credincioșii creștini care au domiciliul într-un oarecare teritoriu delimitat ca și sat, comună sau cartier dintr-un oraș. Parohia personală este o excepție de la regulă și este constituită pentru credincioșii creștini de diferite națiuni, care vorbesc diferite limbi, aparțin unei alte Biserici sui iuris sau au un alt rit și sunt doar încredințați episcopului eparhial (își păstrează ritul și tradițiile) în al cărui teritoriu se află[1], depinzând de acesta ierarhic și administrativ. (Exemplu. Parohie greco-catolică ucraineană pe teritoriul unei eparhii greco-catolice din România; parohie romano-catolică cu credincioși vorbitori de lb. română, într-un oraș din Transilvania pe teritoriul unei eparhii greco-catolice, unde există și episcopie greco-catolică, iar romano-catolicii nu au episcopie etc.).

Parohul, conform canonului 281 CCEO, este: „preotul sau presbiterul căruia ca și principal cooperator al episcopului îi este încredințată ca și unui păstor, grija sufletelor unuei determinate parohii, sub autoritatea aceluiași episcop eparhial.” Dreptul de a numi un paroh îi revine numai episcopului eparhial. Funcția de paroh se bucură de stabilitate în sensul că, numirea se face pe o perioadă nedeterminată; doar în cazuri excepționale poate fi numit pe perioadă determinată.

Pentru ca un preot să poată fi numit paroh este necesar ca acesta: să fie persoană fizică, să fie în comuniune cu Biserica Catolică, să aibă o bună conduită morală, să posede o doctrină sănătoasă, zel pentru suflete, prudență, virtuți și alte capacități care sunt cerute de drept, pentru a putea îndeplini în mod demn misiunea de paroh. Dacă preotul este căsătorit, bunele moravuri sunt o condiție sine qua non atât pentru soția sa cât și pentru copiii lor.

Conform canonului 288 CCEO, parohul obține din partea episcopului eparhial dreptul de a se ocupa de sufletele unei parohii, în momentul în care a primit numirea canonică pentru această funcție, dar nu o poate exercita decât după ce a fost instalat în mod oficial canonic în parohie.

Ca orice funcție sau misiune, parohul are atât drepturi cât și îndatoriri. Parohul la fel ca și episcopul se bucură de puterea de a putea exercita cele trei munus sau funcții: 1. funcția de a predica cuvântul lui Dumnezeu, de a învăța adevărurile de credință, de formare catehetică a tinerilor și credincioșilor din propria parohie,  de promovare a spiritului evanghelic și totodată a carității sociale față de nevoiașii și marginalizații societății; 2. Funcția de a sfinți prin celebrarea Sf. Liturghii, dar și a tuturor celorlalte sacramente și sacramentalii, de a îndemna la rugăciunea comună dar și individuală a credincioșilor creștini; 3. Funcția de a guverna la nivel pastoral se referă la faptul de a se preocupa de cunoașterea personală a credincioșilor săi, vizitându-i atât acasă cât și la școală, partciparea alături de fiecare în parte la anumite activități personale sau alături de toți în activități comune, corectarea cu multă prudență a anumitor comportamente și promovarea vieții creștine în propriile familii etc. Preotul paroh așa cum am afirmat, are anumite drepturi care îl privesc pe el și funcția sa, iar acestea îi sunt conferite de codul canonic și direct responsabil este episcopul eparhial (Exemplu: concediu, onorariu, pensie, casă parohială, asigurare medicală, etc. în conformitate cu posibilitățile materiale reale ale fiecărei eparhii sau Biserici).

Îndatoriri sau obligații ale parohului legate de funcția pe care o exercită sunt: să locuiască în casa parohială a comunității, să participe o dată pe an la exerciții spirituale, să celebreze Sf. Liturghie pro populo, apoi să celebreze în zilele de duminică și sărbătoare de peste an, să țină arhiva parohiei cu registrele celor: botezați, căsătoriți, decedați, a liturghiilor, de administrare financiară a intrărilor și ieșirilor, a bunurilor mobile și imobile ale parohiei.

Conform canonului 280 § 2 parohia se bucură de personalitate juridică, iar canonul 290 § 1 prevede că în toate chestiunile juridice parohul este cel care o reprezintă.

Parohul își înceteză activitatea într-o parohie: odată cu vârsta de 75 de ani, când trebuie să depună cererea de retragere care poate fi aprobată sau nu în funcție de circumstanțe ori odată cu moartea, renunțarea, transferul, îndepărtarea ipso iure (adică decade automat din funcție cel care a pierdut statutul de viață clericală, cel care a abandonat public credința catolică sau comuniunea eclezială, a încercat să se căsătorească chiar și civil conform canonului 976 § 1 CCEO), în caz de infirmitate sau alte cauze care împiedică desfășurarea normală a acestei funcții, privarea de funcție din cauza unui delict penal conform can 978 CCEO, trecerea timpului.

Vicarul parohial este preotul care este trimis într-o parohie, pentru a ajuta parohul ca și cooperator, acolo unde este necesară și oportună acestă intervenție, pentru a avea o adecvată activitate pastorală a parohiei, mai ales unde acestea sunt formate dintr-un număr mare de credincioși, pentru care este necesară reorganizarea activităților pentru o mai bună funcționare. Vicarul parohial este numit de către episcopul eparhial, după ce acesta s-a consultat ulterior cu parohul, dacă a fost necesar. Vicarul parohial, ajută la activitățile pastorale ale parohiei și participă la diferite inițiative alături de paroh și totodată sub autoritatea acestuia.

 Administratorul parohial cf. can. 300 §1 este numit doar pentru o perioadă determintă, adică cât timp locul parohului este vacant (transfer, demisie, deces, boală gravă etc.) și nu pe o perioadă nedeterminată. Administratorul parohial poate avea aceleași drepturi și obligații ca și parohul, dacă episcopul eparhial stabilește aceste lucruri cf. can. 299 § 1. (Există însă dificultăți de reprezentare la nivel juridic dacă parohia dorește să achiziționeze bunuri, valori sau să vândă bunuri, deoarece Administratorul parohial nu are ipso iure acest drept, acesta fiind conferit ex lege doar parohului cf. can. 290 § 1 CCEO).

În cazul în care parohul este împiedicat să și exercite misiunea (boală gravă, accident), dacă în acea parohie există și un vicar parohial, până când va fi numit un administartor parohial, vicarul parohial va prelua interimar grija pastorală și administrarea parohiei respective cf. can. 300 § 1.

Cel care își asumă interimar grija față de o parohie, trebuie să-și anunțe imediat episcopul eparhial cf. can. 300 § 2.

Dacă vicarul parohial a fost numit administrator parohial sau altcineva, la sfârșitul misiunii sale, administratorul parohial trebuie să predea noului paroh întraga gestiune a parohie prin proces verbal cf. can. 299 § 3.

Credincioșii creștini nu își pot alege după bunul plac sau simpatii parohia, aceștia sunt automat apartenenți/repartizați parohiei pe teritoriul căruia aceștia au domiciliul sau locuiesc temporar. Pe lângă paroh, credincioșii creștini își pot aduce propriul aport în administrarea și buna funcționare a parohiei, lucru care este dorit și salutat totodată. Credincioșii nu sunt doar niște persoane inactive care vin la Biserică pentru a beneficia de anumite servicii liturgice pe care parohul le asigură, dimpotrivă ei sunt scopul pentru care s-a înființat acea parohie, iar ei sunt membrii activi care ar trebui implicați cât mai mult în activitățile parohiale și în buna funcționare a acesteia.

Parohul ideal ar trebui să fie ca un lider și totodată manager care concepe planuri și activități pe care el, doar le verifică și conduce, implicând oamenii din parohie în aceste activități, determinându-i pe ei să le pună în aplicare, ajutându-i astfel să-și pună în valoare capacitățile pe care le au și care ar fi păcat să nu fie folosite în scopuri așa nobile ca și ajutorarea aproapelui, educația tineretului pentru formarea viitoarelor generații și nu în cele din urmă scopul suprem: dobândirea vieții eterne.

Pe lângă aspectul spiritual și implicarea credincioșilor în viața pastorală a parohiei, nu trebuie uitată latura materială sau concretă a vieții care nu ar trebui tratată cu dispreț dualist, deoarece corpul nu este cu nimic mai prejos decât sufletul, imaginea despre ele ar trebui să fie una care să arate un întreg complementar. Codul Canonic dă spre valorificare două organisme necesare vieții unei parohii, care bineînțeles pot fi multiplicate și diversificate de fiecare parohie împreună cu proprii credincioși în funcție de necesități și posibilități. Aceste organisme sunt: consiliul pastoral parohial și consiliul economic.

Consiliul pastoral este un organism colegial cu rolul de a ajuta parohul în munca pastorală din parohie. Președintele consiliului pastoral este parohul, iar ceilalți membri pot fi parte din cler (alți preoți, vicarul-parohial, diaconi) sau laici; tot parohul este cel care convoacă, conduce și aprobă hotărârile ședințelor de lucru. Este de datoria acestui consiliu să vină cu propuneri și idei pentru viața pastorală a parohiei.

Consiliul economic parohial este un organism cu rolul de a ajuta parohul în administrarea bunurilor materiale ale parohiei. Parohul este cel care alege membrii acestui consiliu și convoacă adunarea consilului. Pe lângă paroh, consiliul trebuie să aibă în componență cel puțin trei credincioși, pe cât posibil experți în drept și economie, dar și cu o conduită morală exemplară. Este recomandat ca Parohul împreună cu consiliul economic parohial, să prezinte cel puțin o dată pe an situația economică a parohiei cu intrările și ieșirile sumelor, pentru transparența, liniștea, încrederea și bunul mers al lucrurilor în comunitate.

Aceste două organisme au un rol consultativ, iar părerile lor nu constrâng în nici un fel decizia finală a parohului, care este totodată și adminstratorul exclusiv al parohiei.

În concluzie, Parohul este persoana responsabilă de guvernarea și administrarea parohiei în care a fost numit de către episcopul eparhial, care i-a încredințat o comunitate de suflete cu scopul de a le ajuta, ca prin intermediul principiilor de viață creștină lăsate de Cristos, să le conducă spre scopul suprem - mântuirea sufletelor. Așadar parohia, nu este doar un complex de clădiri care aparține Bisericii, ci comunitatea de persoane, strânse în jurul parohului, care împreună se străduiesc să transpună principiile creștine în viața de zi cu zi, având în vedere cucerirea vieții eterne.

Pr. Alexandru Ploștinaru

Vicar Judecătoresc al Eparhiei de Lugoj



[1] Commento Al Codice Dei Canoni Delle Chiese Orientali. Mons. Pio Vito Pinto, Libreria Ed. Vaticana, Citta del Vaticano, p. 250.

 

Știri din aceeași categorie