Cum înveți să umbli prin „pădurea întunecoasă”, în clipele rătăcirii, în „noaptea întunecată” a simțurilor și a spiritului? Omul ca pelerin. Așa trebuie să fie? Viața are sens doar în clarobscur? Întuneric, cenușiu, fără gust, fără entuziasm, în plimbări melancolice, în evadări despre care nu știe nimeni: cuvintele dramei care străbate lumea, istoria, adâncul viscerelor, hrănind sporadic luminile tot mai palide ale „castelului interior”.
Dante, în atât de moderna „Divina Comedia”, atât de răscolitoare în introspecția ei febrilă, se trezește rătăcit la mijlocul vieții, după o existență mediocră, a politicului, violenței, ambiției prostești. Spre-amiaza vieții noastre muritoare/ajuns, într-o pădure-ntunecoasă/mă rătăcii pierzând dreapta cărare./Nu-i chip să spun, căci prea cumplit m-apasă/și mă-nfioară gândul ei, ce cruntă/mă-mprejmuia, ce-adâncă și stufoasă. E însoțit de Vergilius, apoi de Beatrice, iubirea misterioasă la care nu a ajuns niciodată, transfigurată apoi în arhetip al tandreței feminine. Un Dante cu sufletul bolnav e purtat de Iubirea feminină: Universalul către care aspiră orice bărbat, iubirea din via eminentiae, ultima etapă a urcușului mistic, când descoperi frumosul, bunătatea, adevărul – tot ce ai prețuit – ca fiind supra, hyper, ipostaze ale infinitului. Mamă, soră, soție: totul unit și dus în transcendență. „Nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu din cer” (Mt 22:30). Stare febrilă, delir, zbucium, mizerie, cădere… și într-o zi, o adiere și sugestia unei mângâieri. Narațiunea e repusă pe traseul ei. Regia pregătește aventura finală.
Iar această poveste este drama divină. Iată sensul întunericului. El nu poate fi altul decât cel care s-a manifestat înainte de marea lovitură de teatru care a împlinit și în același timp a întrecut toate așteptările: venirea Domnului în trup, moartea și Învierea lui. Adică: nimic altceva decât școala așteptării, a drumului, a privirii înfrigurate peste zidurile cetății, în așteptarea veștilor bune care ar veni să ridice asediul. Sensul întunericului istoriei, al abisurilor vieților noastre, e primit doar din direcția mormântului gol, dinspre dimineața Învierii. Răspunsul ignoră și transcende întrebarea de ce?, mergând cu un pas în față, arătând doar către ce: ce faceDumnezeu pentru noi. De ce plânsul lui Adam? De ce catastrofele istorice? De ce umbli fantomatic, obsesiv-melancolic, prieten al ferestrei trenului, al plimbărilor de seară, om prins mereu pe nepregătite de explozia bucuriei, stânjenit, inadecvat? Răspunsul e că… nu contează de ce. De ce-urile sunt pentru filosofie și diavol. Răspunsul e slava Domnului zguduind istoria, Mielul care va judeca, Leul din Iuda care a iubit până la capăt.
Sens? Pe zidurile cetății stau soldații și, lângă ei, profetul. Mărturisește că „duhul meu rătăcește, frica dă năvală peste mine. Noaptea care atât îmi plăcea mă umple de groază”. Iar ceilalți beau și petrec. I se cere să pună pe cineva de strajă, iar cineva răspunde „ca un leu”, cu o forță surprinzătoare, în ciuda disperării care îi îneacă pe toți: „stau de strajă, Doamne, neîncetat toată ziua și la locul meu de veghe în fiecare noapte”. Avânt de psalmist. Și sosesc veștile, călăreți în formație, doi câte doi: „A căzut, a căzut Babilonul și toate chipurile cioplite ale idolilor lui stau sfărâmate de pământ!” (cf. Isaia 21, 4-9) Victorie.
Sens? La celălalt capăt al istoriei, toată lumea fierbe. Drama Israelului a cuprins acum toată lumea. Simfonia își ia avânt pentru mișcarea finală. Piesa de teatru a acumulat întreaga tensiune. Povestea își dezvăluie lucrurile ascunse, lumea adevărată care a așteptat în fundal. În mijlocul acelei dezvăluiri care cutremură toate sufletele, Mielul deschide pecetea a șaptea. Se face tăcere în cer, „ca la o jumătate de ceas”. (Apoc 8:1). Ce înseamnă tăcerea în cer? Există imaginație umană, cuvinte, capacitate de expresie care poate descrie așa ceva? Există precedent pentru așa ceva? Oare cerul a tăcut vreodată? Dar iată că se întâmplă. Cerul a amuțit. Nimic dinspre Tron, niciun imn al martirilor, al apostolilor sau al sfinților, niciun strigăt al îngerilor. Singurătatea psalmistului, disperarea nocturnă a profetului frământat pe zidurile cetății, bătut de vântul deșertului, torturat de îndoială – umbre timide pe lângă ceea ce se întâmplă acum, la sfârșit. Drama divină.
Și totuși, lecția: nu te opri. „Crede numai!” „Cel ce va răbda până la sfârșit…” Atunci, împotriva propriei tale condiții, vei primi cu bucurie, nu cu frică, ceea ce se va întâmpla când va trece acea „jumătate de ceas”. Un înger umple cădelnița cu focul altarului și aruncă pe pământ: „tunete și glasuri și fulgere și cutremur”. Încep trâmbițele. Alt înger, cu o carte în mână, pune un picior în mare și unul pe pământ, strigă „cu glas puternic, precum răcnește leul”, își ridică mâna dreaptă spre cer, se jură pe „Cel ce este viu în vecii vecilor”, că „timp nu va mai fi”. (cf. Apoc 10, 2-6)
„Va fi frig, va fi singurătate și va bate un vânt năprasnic. Dar tu va trebui să îți ridici gulerul și să mergi mai departe”, spune ratatul din filmul „The Sunset Limited”. Credința. Mergi! Insistă! Rezistă cum poți, fără complexe, fără a privi în urmă, agață-te de speranță, chiar de acest întuneric care îți stă în față. Finalul din „The Tree of Life”: un porumbel alb apare deodată, tânăr, sprinten, nepăsător. Povestea lumii a ajuns la final, cad măștile. Acum înțelegi. Lacrimi, îmbrățișări, laude. Slavă! Slavă! Slavă! Sfânt este Domnul! Sfânt! Sfânt ești, Doamne! Tu, acum, privindu-mă!
Un colind cântat într-o biserică locală mică, nesemnificativă, de la un capăt de lume: „Proorocii toți au plâns,/De dorul lui s-au stins/Pe Domnul pe pământ născut/Să-l vadă n-au putut”. Poți să plângi, poți să te stingi de dor. Sfârșitul dramei se ghicește deja în adâncul lumii, în detalii discrete, în inimi și cuvinte. Poți să plângi și să adormi așa. Dimineața va sosi cu șoapte blânde, sugestia unei îmbrățișări și un abia ghicit fâlfâit de aripi.
Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.
