Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Părintele Olivier Raquez: despre Nașterea Domnului

 
Părintele Olivier Raquez: despre Nașterea Domnului
  • 26 Dec 2015
  • 1692
Crăciunul[i]

„Întruparea Domnului, o taină căreia Biserica răsăriteană îi acordă o  atenție deosebită”.

Fiecare celebrare liturgică a noastră este un loc privilegiat în care valorile acumulate de-a lungul secolelor în tradiție ni se prezintă și ne îmbogățesc  sensibilitatea; cu alte cuvinte, acestea ne fac capabili să întâmpinăm viața cotidiană cu o mentalitate nutrită de valori coerente. Celebrarea Nașterii Domnului prezintă un interes deosebit. Crăciunul sărbătorește Întruparea Domnului, mister pe care toate Bisericile Orientale îl consideră special. Dumnezeirea lui Cristos, întreaga sa umanitate, unirea celor două naturi – divină și umană – a fost, de fapt, în centrul intereselor răsăritenilor în toată perioada celor șapte concilii ecumenice (395-787).

Este greu pentru omul de azi, în mod special pentru occidentalul moralist și practic, să poată înțelege ardoarea și pasiunea pe care le-au provocat aceste probleme atunci, nu numai printre persoanele culte dar și în straturile umile din poporul creștin răsăritean. Aceste probleme, au provocat polemici intense și chiar schisme dureroase, însă ele reprezintă doar un aspect, ce-i drept negativ, al unei căutări intense de a aprofunda misterul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu și a prezenței Sale îndumnezeitoare între oameni. Această căutare intransigentă a înțelesului, a valorii, al modului și al motivelor acestei prezențe a lui Dumnezeu printre oameni – dincolo de unele formule, uneori exagerate sau greșite – nu a fost inutilă. Sfinții părinți credeau în promisiunea divină că „cine caută găsește (Mt, 7,8)”. Căutând, au descoperit efectiv izvorul care putea satisface setea lor spirituală: au fost luminați după măsura capacităților lor, de focul divin. Scrierile transmise stau mărturie până în ziua de azi.

În imnurile care alcătuiesc celebrările de astăzi, regăsim entuziasmul care-i însuflețea. Ba mai mult, acestea, au trecut prin filtrul purificator format din secole de rugăciune. Ceea ce era întinat de polemici formale a fost eliminat și în același timp, au fost îmbogățite de o lungă experiență spirituală, ceea ce le conferă, o bogăție fără pereche. Aceasta este doctrina textelor liturgice ale Întrupării pe care vrem să o prezentăm. Deseori, expresiile pe care le vom folosi sunt pur și simplu extrase din aceste texte chiar dacă nu sunt prezentate în mod explicit ca citate.

 

Transcendența lui Dumnezeu

 

Prezența lui Dumnezeu pe pământ, este comunicarea vieții divine oamenilor! Imnurile ce cântă Întruparea, inspirate din scrierile sfinților părinți, care cercetau cu atenție acest mister, pun un deosebit accent asupra calităților divine a Celui ce se întrupează. Imaginile, cuvintele, conceptele se succed pentru a evoca originile și infinita superioritate față de limitele creației și de vieța pământească. Noi suntem materiali, tangibil limitați; El e imaterial, intangibil,  de necuprins cu mintea omenească, Dumnezeu adevărat. Noi suntem creați; El este Creatorul a toate. Suntem parte din univers, dependenți de multe puteri ce ne depășesc; El împărățește întru cele mai de sus ale Cerului și stăpânește toate puterile îngerești. Ochiul imnografilor încearcă să vadă misterul în profunzime, penetrând în abisul secret al divinității. Îl contemplă pe Fiul care se odihnește în sânul Tatălui – unde este născut din veșnicie, în afara timpului și înaintea veacurilor – chip identic cu originalul, amprentă a veșniciei sale. Astfel se arată în toată splendoarea Sa, în înțelepciunea Sa și în puterea Sa.

Trebuie să remarcăm insistența asupra sensului dumnezeirii. Se urmează sensul sacru al Bibliei, teama ce l-a stăpânit pe Avram când Dumnezeu i s-a arătat în pământul lui Canaan ( Gen 15,12), frica lui Moise înaintea rugului aprins (Ex 3,6), exclamația lui Isaia în momentul teofaniei din templu:”O, ticălosul de mine, că-mi tremură sufletul, că fiind eu un biet om și având buze necurate cu ochii mei l-am văzut pe Domnul atotțiitorul.”(Is 6,5). Spaimă, frică, conștiință a totalei incompatibilități între micimea noastră și infinita puritate a lui Dumnezeu. „A sluji Ție, mare și înfricoșător lucru este chiar și pentru puterile cerești” ne spune rugăciunea Heruvicului din cadrul Sfintei Liturghii. Primul sentiment religios fundamental al gândirii și rugăciunii orientale și bizantine este un infinit respect față de maiestatea și măreția divină. Doar acesta poate să dea dimensiunile autentice unui creștinism care are ca scop mântuirea omului, ridicându-l de la îngustimea umană la demnitatea divină. Este un respect al divinității ce nu are valoare negativă și nu se transformă într-o îndepărtare. Dimpotrivă: măreția divină atrage cu atât mai mult cu cât este mai bine pusă în evidență. Trezește în om o dorință arzătoare de a participa la acest mister într-un mod cât mai profund; așa cum Moise își acoperă cu frică fața dinaintea rugului aprins (Ex 3,6), dar mai apoi  îi cere Domnului insistent să poată contempla mărirea Sa (Ex 3,18); așa cum mireasa din Cântarea Cântărilor îi spune mirelui: „Mă duse regele în cămara lui; ne-om bucura, ne-om veseli de tine” (Ct 1,3). În același fel, imnografii, călăuziți de dorința pentru infinita perfecțiune, pătrund în sanctuarul Treimii și contemplă nașterea Cuvântului în sânul Tatălui.

 

Condiția umană

 

În fața atributelor dumnezeiești a Celui ce se întrupează, troparele sărbătorii, ne prezintă situația omului pe care El vine să și-o asume: situație grea și disperată mai mult ca niciodată. Îl vedem pe Adam pătat și pe Eva plângând, cufundați în împărăția întunericului și a tăcerii de mormânt. Își țin capetele aplecate, sunt rătăciți, fără nici o speranță. Adam și Eva sunt prototipul întregii umanități; ba mai mult, ei înșiși sunt cauza situației actuale care nu este cea originară. Eram în înaltul cerului, dar păcatul a provocat căderea omului. Eva este blestemată pentru că a cedat la ispita răului, pântecele ei este blestemat și devine izvor al blestemului. L-a ispitit și pe Adam prin meșteșugul său, astfel încât duce la moarte întreaga creație. Începutul situației actuale este explicată prin păcat. Acesta a stricat rădăcinile tuturor lucrurilor. Imnografii personalizează păcatul și puterile cele rele. Există un dușman, vechiul șarpe, o putere care ne asuprește; acesta lupta împotriva sufletelor lansând sulițe împotriva lor, ne ispitește tot timpul spre a ne omorî sufletele. A pus stăpânire pe noi, legându-ne puternic cu lanțurile păcatelor noastre: am devenit sclavii lui și el ne privește cu dispreț. În alte locuri găsim imagini spațiale folosite pentru a arăta condiția noastră. Fericirea e reprezentată în Înaltul cerului, în paradis. Am căzut din înălțimile luminoase ale vieții divine, alungați din paradisul dătător de viață. Între paradis și noi se găsește un zid separator iar noi suntem în imposibilitatea de a ne întoarce. Acest aspect e reprezentat de sabia de foc a Heruvimilor care păzesc intrarea. Suntem încuiați afară, în pământ fără soare, despărțiți în multe națiuni, dominați de tirani și de diverse zeități ai politeismului.

În aceste imagini ale tradiției creștine, Istoria Sacră a trecutului ne ajută să conștientizăm condiția noastră umană actuală. Adam trăiește în noi. Multele ispite ale răului influențează omul până în zilele noastre, conducându-l pe drumuri înfundate. Fiecare dintre noi dacă ne cercetăm cu sinceritate, putem și trebuie să constatăm propria noastră incapacitate și la fel, neputința celor din jurul nostru de a accede la împărăția luminii dătătoare de viață, pentru care inimile noastre păstrează o nostalgie profundă, o dorință statornică.

 

Planul mântuitor a lui Dumnezeu

 

În fața unei mizerii atât de profunde și a unei dorințe atât de disperate, Cel ce trăiește în ceruri este atins până la compasiune. Creatorul, înclină cerurile și coboară. Vine să usuce lacrimile Evei și să redea forma inițială celui ce fusese creat după imaginea lui Dumnezeu. Ne reia în mâinile sale, pune capăt puterii morții, alungă șarpele, rupe legăturile străvechi ale lui Adam și ne deschide paradisul.

Mângâiere adusă omului, eliberare de dușmani, intrarea într-o lume nouă, schimbare internă și externă, după imaginea Creatorului: acestea sunt scopurile Întrupării. Această prospectivă soteriologică a întrupării este fundamentală. Sigur că mântuirea se realizează definitiv și complet prin misterul morții și învierii lui Cristos, dar, diferitele mistere ale lui Cristos, nu se pot despărți și dimensiunea întrupării rămâne prezentă în toate momentele vieții sale. Este de reținut în această privință insistența cu care celebrările bizantine ale Morții și Învierii lui Isus, leagă aceste taine de originile sale divine și de nașterea în trup și în acestea își găsesc izvorul de viață dătător. Acest mod de a concepe lucrurile se regăsește atât în celebrările anuale a Paștilor, cât și în timpul Săptămânii Mari, sau săptămânal în celebrarea Duminicii. O vom arăta citând unul din multele tropare care vorbesc despre aceasta: „Cel ce ești Dumnezeu neschimbat, cu trupul pătimind, te-ai schimbat; pe care făptura nerăbdând să te vadă răstignit, de frică s-a tulburat și suspinând, lăuda îndelungă răbdarea ta. Dar coborându-te în iad, a treia zi ai înviat, dăruind lumii viață și mare milă (stihira Învierii, Stihoavnă, glasul III).

 

Unirea lui Dumnezeu cu omul în persoana lui Cristos

 

Lucrarea mântuirii noastre se realizează prin întrupare. În ce anume constă acest mister? Cum îl descriu imnurile celebrărilor Crăciunului? Fiul Omului, Dumnezeu însuși, devine om! Cele două universuri, cel al lui Dumnezeu și cel al omului, atât de diferite, se întâlnesc și se unesc.

Cel ce a fost în mod inefabil născut din Tatăl cel veșnic, înainte de veacuri, Cel ce este începutul, se naște în mod tainic în istoria umanității, ca un fiu din seminția lui Adam, dintr-o Fecioară nenuntită, fără intervenție umană. Cel ce este chipul Tatălui se umilește până la măsura imaginii noastre, ia forma de serv, devine ca și noi, se coboară până la o josnică creatură de lut și se face de bună voie asemenea muritorilor. Fiul și Cuvântul Tatălui, Dumnezeu adevărat, perfect din fire, se face om pentru noi. Troparele spun că El se îmbracă în substanță umană sau că își asumă trup, sau mai bine zis, cel ce este imaterial se îngreunează cu un trup.

Îmbrăcarea în substanță umană, asumarea trupului, îngreunarea cu un trup, asemănarea cu un slujitor: toate acestea sunt doar o imagine a întregii realități. Chiar dacă se coboară până la noi, El rămâne ceea ce este, ba mai mult, introduce în umila noastră creatură de lut, o nouă putere care ne poate schimba. Devine om dar rămâne Dumnezeu: „Născându-se din Fecioară fără de sămânță, nu se schimbă: rămâne ceea ce a fost, fiind Dumnezeu adevărat; a primit ceea ce nu era, devenind om din dragoste pentru oameni” (text cunoscut si tradiției latine, pentru că pornește dintr-un grup de imnuri latine, în epoca carolingiană; se găsea în antifonul Benedictus din Utrenia zilei de 1 ianuarie, înainte de reforma liturgică).

Omul Isus, coborât până la moarte și încă moarte pe cruce are în sine focul divinității. În El, Cel ce este invizibil devine vizibil și se poate contempla. Tocmai această formă de servitor născut din Fecioară îi permite să strălucească în fața ochilor noștri de slujitori ca Lumină din Lumină. Fără să se despartă de Tatăl,  Dumnezeu se întrupează și devine Soarele dreptății, care dăruiește oamenilor Lumina cunoștinței, Autorul vieții, Mântuitorul sufletelor. Se naște ca om și rămâne Dumnezeu, se face părtaș trupului nostru vinovat și prin aceasta ne împărtășește ceva din natura Sa divină. Unindu-se cu lutul nostru, rămâne Dumnezeu puternic și prin tăria Sa îndumnezeiește: „Cuvântul – spune sf. Atanasie – n-a pierdut nimic întrupându-se … de aceea a îndumnezeit ceea ce și-a asumat” (Contra Arianos,  1, PG 26, 100A).

 

Rolul Fecioarei

 

Cristos s-a născut ca fiu al seminției lui Adam, ia parte la istoria umanității, este fruct al sânului Evei cea condamnată prin blestem în vechime. „Toată făptura – spune un tropar – îți aduce o mărturie de mulțumire … o Fecioară mamă”. Ea este născută din rădăcina lui Iesei, ea e cu adevărat a noastră și Cristos e cu adevărat al nostru.

Cristos a trecut dincolo de limite așa cum Fecioara a depășit limitele naturale când a dat naștere cuvântului veșnic al Tatălui. Când, în sânul său, purta verbul întrupat era ca și heruvimii, mai mult, pântecele său devine mai lărgit decât cerurile. Fecioara este locul de unire între Dumnezeu și om. Poartă în ea pe Dumnezeu într-o formă umană. Minunea constă în faptul că focul divin nu mistuie sânul Fecioarei: „Nimeni nu-l poate vedea pe Dumnezeu fără să moară” spunea bătrânul Moise, iar Isaia: „O, ticălosul de mine, că-mi tremură sufletul, că fiind eu un biet om și având buze necurate cu ochii mei l-am văzut pe Domnul atotțiitorul”. Fecioara însă este ca și Rugul, arzând cu flacără, dar fără să se mistuie. Este copleșită de prezența lui Dumnezeu dar nu este mistuită. Pentru ea, și prin ea pentru noi, Cristos Dumnezeu este ca roua pe lâna lui Ghedeon și ca roua care udă pământul, ne luminează, ne înnoiește, ne mântuiește; nu este spre judecată sau spre osândă – cum spune ultima rugăciune de pregătire la împărtășanie – ci pentru mântuirea noastră.

 

Concluzie

 

În rândurile de mai sus am încercat să descriem principalele aspecte ale misterului Întrupării așa cum se regăsesc în textele liturgice ale Crăciunului. Cercetarea noastră a fost concentrată asupra tainicei uniri dintre Dumnezeu și om. Rămân încă multe de spus despre modul în care se petrece îndumnezeirea naturii umane a lui Cristos și cea a celorlalți oameni. Referințele pe care le-am făcut pot să ne ofere cel puțin o anumită idee. În acest sens, descrierile referitoare la Fecioara Maria au o importanță deosebită: ea este imaginea Bisericii și este o prefigurare.

Pentru a încheia, reținem necesar citarea icosului sărbătorii. Acesta ilustrează comportamentul ce trebuie să-l avem: de dorință și încredere deplină în Cel ce singur ne poate aduce mântuirea: „Betleemul a deschis Edenul; veniți să vedem; aflat-am desfătarea tainică înăuntrul peșterii; veniți să privim cele din rai. Acolo s-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare; acolo s-a aflat puț nesăpat din care David mai înainte a dorit să bea; acolo Fecioara născând Pruncul, a potolit îndată setea lui Adam și a lui David. Pentru aceasta la Betleem să mergem, unde s-a născut Prunc tânăr Dumnezeu cel mai înainte de veci”.

_____________________________ 

[i]     Articolul Părintelui Olivier Raquez despre Nașterea Domnului a apărut prima dată astfel: „Il Natale nella liturgia bizantina”, Diaspora, 1/1970, p. 6-10. Ulterior, a fost publicat și în OLIVIER RAQUEZ, „Roma Orientalis” Approcci al patrimonio delle Chiese d‘Oriente, Ed. Lipa, Roma, 2000, p. 87-95, de unde s-a făcut traducerea și este prezentată o bună parte din text.

 



Sursa:pioromeno.com

Știri din aceeași categorie