Anticipând liturgic Învierea Domnului
Lazăr este chemat de Bisericile Răsăritului sub titulatura de „drept”, pomenit liturgic astfel și în Biserica noastră. Este titlul pentru mai toate figurile biblice care au trecut dincolo până la împlinirea mântuirii săvârșite de Hristos, folosită chiar și pentru Iosif, logodnicul Mariei, dar unită, în cazul său apelativului de „Sfânt”. Excepția de la regulă, e bineînțeles, ultimul reprezentant al Vechiului Testament, Ioan Botezătorul, figură la cumpăna vremurilor.
Sâmbăta lui Lazăr este din punct de vedere teologic o repetiție generală pentru Învierea Domnului. Constatăm același timp al „păsuirii” lui Dumnezeu care, întârziind, deschide prin credință perspectiva interioară pentru a înțelege rostul minunii învierii. Nu e o vindecare, ci o trecere reală prin moarte pentru a învia în Hristos, parte a unui plan care se îndreaptă prin El la mântuirea deplină câteva zile mai târziu. Acest adevăr e ilustrat și contemplat în rugăciunea Mântuitorului către Părintele ceresc din fața pietrei de pe mormântul prietenului.
Este de remarcat legătura dintre Lazăr (Dumnezeu ajută – în ebraică!), prietenul lui Isus, care învie, revenit pe pământ, și Lazăr, săracul din parabolă, care nu a fost retrimis în viața pământească din sânul lui Avram pentru a-i avertiza pe frații bogatului indiferent ajuns în iad. Evanghelia după Ioan semnalează că adversarii lui Hristos, văzându-l înviat pe Lazăr din Betania, nu numai că nu vor crede, ci se sfătuiesc să-i ia și lui viața împreună cu cea a Învățătorului.
În Biserica primelor veacuri se celebra în această zi botezul unei părți din numărul de catehumeni. Cei rămași urmau să fie botezați în noaptea Învierii. Culoarea liturgică este, deci, una luminată, de bucurie, iar textual se păstrează până azi, în locul Trisaghionului, cântarea „Câți în Hristos v-ați botezat...” folosită la sărbătorile împărătești.
Sâmbăta lui Lazăr este în același timp ultima pomenire liturgică comunitară în favoarea decedaților din perioada Păresimilor. Este și un moment liturgic la cumpăna dintre Păresimi și Săptămâna Patimilor. Ne anticipează bucuria amplificată de Florii, oferindu-ne inspirația și curajul de a înfrunta revelarea Răului, în durerea și suferința transfigurate odată pentru totdeauna de jertfa Fiului lui Dumnezeu.
Betania, loc consacrat de prietenia celor trei frați – Lazăr, Marta, Maria – cu Isus, revine, așadar, în atenția noastră cu harurile credinței. Pentru a traversa înfruntările vieții, intuind finalul fericit al istoriei fiecărui suflet renăscut din jertfă. Murind zi de zi egoismului prin lepădare de sine se primește învierea!
+Mihai Frățilă
