Prezentăm în continuare comentariul părintelui Federico Lombardi, fost purtător de cuvânt, acum preşedinte al Fundaţiei Vaticane Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea, la volumul "Ultime conversaţii", cartea interviu a papei emerit cu jurnalistul Peter Seewald publicată astăzi.
Noua carte interviu a conversaţiilor lui Benedict al XVI-lea cu Peter Seewald, în librărie şi în chioşcurile de ziare în diferite limbi de vineri 9 septembrie 2016, este desigur pentru mulţi o surpriză, dar putem spune foarte bine o surpriză frumoasă. O surpriză în sensul că, dată fiind alegerea clară a lui Benedict al XVI-lea de a se dedica unei vieţi retrase de rugăciune şi reflecţie, probabil că nu ne-am fi aşteptat acum publicarea unei noi lungi conversaţii cu jurnalistul.
O surpriză frumoasă în sensul că, fiind depăşit prima stupoare, lectura liniştită a textului ne oferă câteva perle foarte preţioase şi de mare valoare, altele utile şi interesante. Perlele cele mai preţioase sunt, după părerea noastră, două, conţinute în prima parte şi în capitolul final al părţii a treia a cărţii.
Prima şi principala este mărturia emoţionantă a experienţei spirituale a bătrânului pontif emerit "în drum pentru a ajunge în faţa lui Dumnezeu" (225). Aşadar, Benedict al XVI-lea vorbeşte senin despre modul în care trăieşte în reculegere şi în rugăciune ultima etapă a vieţii sale. Ioan Paul al II-lea ne dăduse mărturia sa preţioasă despre modul în care purta în credinţă condiţia de suferinţă gravă a bolii. Benedict al XVI-lea ne dă mărturia omului lui Dumnezeu bătrân, care se pregăteşte pentru moarte. Face asta cu tonuri umile şi umane, recunoscând că slăbiciunea fizică îi face dificil să rămână mereu, cu ar vrea, în "regiunile înalte ale spiritului" (23).
Ne vorbeşte despre marele mister al lui Dumnezeu, ne vorbeşte despre marile întrebări care au însoţit viaţa sa spirituală şi continuă s-o însoţească, devenind probabil şi mai mari, cum ar fi prezenţa răului aşa de mult în lume. Ne vorbeşte îndeosebi despre Isus Cristos, adevărat centru focal al vieţii sale, pe care-l "vede chiar în faţa" lui, "mereu mare şi misterios", şi despre faptul că "multe cuvinte ale Evangheliei le găsesc acum, prin măreţia şi gravitatea lor, mai dificile decât în trecut" (26).
Bătrânul pontif trăieşte apropierea de pragul misterului "nepărăsind certitudinea de fond a credinţei şi rămânând, ca să spunem aşa, cufundat în ea". "Ne dăm seama că trebuie să fim umili, că dacă nu se înţeleg cuvintele Scripturii, trebuie să aşteptăm până când Domnul le tălmăceşte pentru înţelegerea noastră" (27).
El vorbeşte senin despre privirea asupra vieţii trecute şi despre "greutatea vinei", a regretului pentru că n-a făcut suficient pentru alţii, dar şi despre încrederea în iubirea fidelă a lui Dumnezeu, despre faptul că în momentul întâlnirii "îl va ruga să fie indulgent cu mizeria sa" şi despre convingerea că în viaţa veşnică "va ajunge cu adevărat acasă" (28).
În afară de această adevărată perlă fundamentală, după părerea noastră aspectul cel mai important al cărţii, la un nivel diferit - inferior dar relevant şi el - trebuie apreciat răspunsul clar şi senin la toate elucubraţiile nemotivate cu privire la renunţarea sa la pontificat, ca şi cum ar fi fost provocată de dificultăţile întâlnite în urma scandalurilor sau comploturilor. Despre toate acestea acum, solicitat de întrebările lui Seewald, Benedict personal face claritate cu hotărâre, în mod definitiv ne dorim noi, vorbind despre drumul de discernământ cu care a ajuns în faţa lui Dumnezeu la decizie şi despre seninătate cu care, odată luată, a comunicat-o şi a pus-o în aplicare fără nicio incertitudine şi nu s-a căit niciodată de asta. Insistă asupra faptului că decizia a fost luată nu sub presiunea dificultăţilor urgente, ci dimpotrivă, chiar când acestea fuseseră depăşite în mod substanţial. "Eu am putut să mă demit tocmai pentru că referitor la acel eveniment revenise seninătatea. N-a fost vorba despre o retragere sub presiunea evenimentelor sau despre o fugă datorită incapacităţii de a le face faţă" (38).
Dar în afară de răspunsul la interpretările nefondate, din cuvintele lui Benedict rezultă reafirmate cu claritate şi motivele adevărate ale renunţări şi asta cu atâta naturaleţe încât ele apar absolut raţionale şi convingătoare. Într-un anumit sens - să ne fie permis să spunem asta - renunţarea din partea Papei, când este efectiv nepotrivită pentru exercitarea responsabilităţii sale în conducerea Bisericii datorită diminuării forţelor fizice şi psihice, se prezintă ca necesară şi "normală". Deşi rămâne în mod evident suverană libertatea oricărui Papă în această privinţă, nu se poate să nu se constate că decizia lui Benedict a oferit un model de discernământ şi a deschis în mod concret - putem spune şi în acest caz "în mod definitiv"? - o posibilitate de alegere care poate fi parcursă mai uşor pentru toţi succesorii săi. Aceste două mari argumente sunt cele care după părerea noastră justifică pe deplin şi fac oportună publicarea acestei cărţi, în timp ce trăieşte Benedict.
De altfel, în partea a doua şi a treia, conversaţia se întinde pe teme foarte diferite care se referă la întregul arc al vieţii lui Joseph Ratzinger, de la familia de origine până la tot pontificatul. Aşa cum a explicat însuşi Seewald într-un interviu recent (Christ und Welt, Zeit online, 7.9.2016) este bine de observat că această carte s-a născut în realitate din câteva colocvii acordate intervievatorului (în august şi noiembrie 2012, înainte de renunţare; în iulie şi decembrie 2013 şi februarie 2014, după renunţare) în vederea unei posibile biografii viitoare, răspunzând deci cu clarificări şi aprofundări la întrebări despre situaţii, episoade, întâlniri de interes deosebit în fazele diferite ale vieţii lungi şi ale activităţii celui intervievat.
Nu ştim dacă şi când ne va oferi Seewald o adevărată biografie. Această carte nu este biografie în niciun mod. Totuşi, cu paragrafe introductive sintetice la diferitele capitole şi cu o formulare oportună a întrebărilor, Seewald ordonează şi contextualizează în succesiune cronologică rapidă răspunsurile lui Benedict. Claritatea şi profunzimea multor răspunsuri, precum şi tonul lor personal şi sinceritatea lor absolută fac captivantă lectura unui ansamblu de informaţii şi reflecţii care altminteri ar fi fragmentară.
După părerea noastră, pot prezenta interes deosebit paginile dedicate temelor importanţă mai mare. Se pot semnala de exemplu tema nazismului în experienţa familială şi eclezială a tânărului Ratzinger; sau climatul cultural aproape exaltant trăit de tânărul profesor de teologie la Bonn în contextul renaşterii Germaniei după catastrofa războiului; contribuţia sa personală ca expert la Conciliul al II-lea din Vatican îndeosebi despre tema fundamentală a raportului dintre Scriptură, Tradiţie şi Magisteriu; poziţia sa mereu critică faţă de alţi teologi germani cu privire la însăşi înţelegerea naturii şi a funcţiei teologiei în raport cu credinţa Bisericii; raportul său strâns şi foarte lung de apropiere şi colaborare cu Papa Wojtyła.
Desigur mulţi vor fi interesaţi de răspunsurile care contribuie la trasarea unui "bilanţ" al Pontificatului lui Benedict al XVI-lea pornind de la liniile sale de orientare. Oferim numai câteva idei.
"Era înainte de toate ceea ce voiam să fac: să pun în centru tema lui Dumnezeu şi credinţa şi în prim plan Sfânta Scriptură. Provin din teologie şi ştiam că forţa mea, dacă am una, este să vestesc credinţa în formă pozitivă. Pentru aceasta voiam mai ales să predau pornind de la plinătatea Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei... Eu ştiam că pontificatul meu nu va fi un pontificat lung. Că nu puteam să fac proiecte pe termen lung şi să realizez iniţiative spectaculoase... Nu voi convoca un nou Conciliu, ci cu atât mai mult voiam şi puteam să întăresc elementul sinodal" (180).
Benedict revine de mai multe ori să scoată în evidenţă spiritul pontificatului său, recunoscându-i într-un anumit sens semnul distinctiv în "Anul Credinţei": "o încurajare reînnoită de a crede, de a trăi o viaţă pornind de la centru, de la dinamismul credinţei, de a-l redescoperi pe Dumnezeu redescoperindu-l pe Cristos, aşadar de a redescoperi centralitatea credinţei" (217). Nu există îndoială că marea operă despre Isus are un loc central în pontificatul lui Benedict al XVI-lea. Nu era exerciţiul teologului în "timpul liber" lăsat lui de slujirea ca Papă, ci era cea mai importantă slujire a sa adusă Bisericii pentru că "dacă noi nu-l mai cunoaştem pe Isus, este sfârşitul Bisericii... şi pericolul ca Isus să fie distrus sau desfigurat de un anumit tip de exegeză este enorm" (192-193).
În reflecţia teologică a lui Ratzinger escatologia, adică "realităţile de pe urmă", şi persoana lui Isus au ocupat un loc deosebit de important. Nu era o teologie separată de viaţă: acum ea se continuă şi îmboboceşte în meditaţia sa zilnică asupra realităţilor de pe urmă, şi în trăirea sa încontinuu în faţa lui Isus.
Şi privirea asupra pontificatului său, în luminile sale şi în limitele sale, este limpede şi senină, aşa cum se potriveşte celui care "numărând zilele sale" a învăţat să privească la evenimentele din această lume cu "înţelepciunea inimii" (cf. Ps 90), şi poate să-i încredinţeze lui Dumnezeu cu încredere viaţa sa şi opera sa.
(După Zenit, 9 septembrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
