Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


4 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Întâlnirea papei cu seminariştii, novicii şi novicele

 
Întâlnirea papei cu seminariştii, novicii şi novicele
  • 08 Iul 2013
  • 3947
Bună seara!

Eu îl întrebam pe Monseniorul Fisichella dacă voi înţelegeţi italiană şi mi-a spus că voi toţi aveţi traducerea... Sunt un pic liniştit.

Îi mulţumesc Monseniorului Fisichella pentru cuvinte şi îi mulţumesc şi pentru munca sa: a muncit mult pentru a face nu numai asta, ci tot ceea ce a făcut şi va face în Anul Credinţei. Multe mulţumiri! Însă Monseniorul Fisichella a spus un cuvânt şi eu nu ştiu dacă este adevărat, dar eu îl preiau: a spus că voi toţi vreţi să vă daţi viaţa pentru totdeauna lui Cristos! Voi acum aplaudaţi, faceţi sărbătoare, pentru că este timp de nuntă... Dar când se termină luna de miere, ce se întâmplă? Am auzit un seminarist, un bun seminarist, care spunea că el vrea să-l slujească pe Cristos, dar timp de zece ani şi apoi se va gândi să înceapă o altă viaţă... Acest lucru este periculos! Dar ascultaţi bine: Noi toţi, chiar şi noi mai bătrâni, şi noi, suntem sub presiunea acestei culturi a provizoriului; şi acest lucru este periculos, pentru că unul nu-şi joacă viaţa o dată pentru totdeauna. Eu mă căsătoresc până când durează iubirea; eu mă fac soră, dar pentru "câtva timp...", "un pic de timp", şi apoi voi vedea; eu mă fac seminarist pentru a mă face preot, dar nu ştiu cum se va termina istoria. Acest lucru nu merge cu Isus! Eu nu vă reproşez vouă, reproşez acestei culturi a provizoriului, care ne loveşte pe toţi, pentru că nu ne face bine: pentru că o alegere definitivă astăzi este foarte dificilă. În timpurile mele era mai uşor, deoarece cultura favoriza o alegere definitivă fie pentru viaţa matrimonială, fie pentru viaţa consacrată sau viaţa sacerdotală. Însă în această epocă nu este uşoară o alegere definitivă. Noi suntem victime ale acestei culturi a provizoriului. Eu aş vrea ca voi să vă gândiţi la asta: Cum pot să fiu liber, cum pot să fiu liberă de această cultură a provizoriului? Noi trebuie să învăţăm să închidem uşa chiliei noastre interioare, pe dinăuntru. Odată un preot, un bun preot, care nu se simţea un bun preot pentru că era umil, se simţea păcătos, şi o ruga mult pe sfânta Fecioară Maria, şi spunea asta sfintei Fecioare Maria - voi spune în spaniolă pentru că era o poezie frumoasă. El spunea sfintei Fecioare că niciodată, niciodată nu se va îndepărta de Isus şi spunea: "Esta tarde, Seńora, la promesa es sincera. Por las dudas, no olvide dejar la llave afuera" ("În seara asta, Mamă, promisiunea este sinceră. Dar, pentru orice eventualitate, nu uita să laşi cheia în afară"). Însă asta se spune gândindu-se mereu la iubirea faţă de Fecioară, se spune sfintei Fecioare Maria. Însă atunci când unul lasă cheia mereu în afară, pentru ceea ce se poate întâmpla... Nu merge. Trebuie să învăţăm să încuiem uşa pe dinăuntru! Şi dacă nu sunt sigură, dacă nu sunt sigur, gândesc, îmi iau timp, şi atunci când mă simt sigur, în Isus, se înţelege, pentru că fără Isus nimeni nu este sigur! Atunci când mă simt sigur, încui uşa. Aţi înţeles asta? Ce este cultura provizoriului?

Când am intrat, am văzut ce scrisesem. Voiam să vă spun un cuvânt şi cuvântul este bucurie. Mereu acolo unde sunt consacraţii, seminariştii, călugăriţele şi călugării, tinerii, există bucurie, mereu există bucurie! Este bucuria prospeţimii, este bucuria de a-l urma pe Isus; bucuria pe care ne-o dă Duhul Sfânt, nu bucuria lumii. Există bucurie! Dar unde se naşte bucuria? Se naşte... Dar, sâmbătă seara mă întorc acasă şi voi merge să dansez cu vechii mei colegi? Din asta se naşte bucuria? De exemplu, a unui seminarist? Nu? Sau da?

Unii vor spune: bucuria se naşte din lucrurile pe care le avem, şi atunci iată căutarea ultimului model de smartphone, scooter-ul cel mai rapid, maşina care iese în evidenţă... Dar eu vă spun, cu adevărat, mie îmi face rău atunci când văd un preot sau o soră cu maşină ultimul model: dar nu se poate! Nu se poate! Voi gândiţi-vă la asta: dar acum, părinte, trebuie să mergem cu bicicleta? Este bună bicicleta! Monseniorul Alfred merge cu bicicleta: el merge cu bicicleta. Eu cred că maşina este necesară, pentru că trebuie făcută atâta muncă şi pentru a merge de aici acolo... dar luaţi-vă una mai umilă! Şi dacă-i place aceea frumoasă, gândiţi-vă la câţi copii mor de foame. Numai asta! Bucuria nu se naşte, nu vine din lucrurile pe care le avem! Alţii spun că vine din experienţele cele mai extreme pentru a simţi ameţeala celor mai puternice senzaţii: tineretului îi place să meargă pe tăişul cuţitului, chiar îi place! Alţii spun că vine din îmbrăcămintea cea mai la modă, din distracţia în localurile cele mai în vogă - dar cu asta nu spun că surorile merg în locurile acelea, o spun despre tineri în general. Alţii spun că vine din succesul cu fetele sau cu băieţii, trecând eventual de la una la alta sau de la unul la altul. Aceasta este nesiguranţă a iubirii, care nu este sigură: este iubirea "la încercare". Şi am putea să continuăm... Şi voi vă aflaţi în contact cu această realitate pe care n-o puteţi ignora.

Noi ştim că toate acestea pot să satisfacă vreo dorinţă, să creeze vreo emoţie, dar la sfârşit este o bucurie care rămâne la suprafaţă, nu coboară în interior, nu este o bucurie intimă: este beţia de un moment care nu face fericiţi cu adevărat. Bucuria nu este beţia de un moment: este un alt lucru!

Adevărata bucurie nu vine din lucruri, din avere, nu! Se naşte din întâlnire, din relaţia cu alţii, se naşte din faptul de a ne simţi acceptaţi, înţeleşi, iubiţi şi din acceptare, din înţelegere şi din iubire; şi asta nu din interesul de un moment, ci pentru că celălalt, cealaltă este o persoană. Bucuria se naşte din gratuitatea unei întâlniri! Înseamnă a auzi spunându-ţi-se: "Tu eşti important pentru mine", nu în mod necesar în cuvinte. Acest lucru este frumos... Şi tocmai acest lucru ni-l dă de înţeles Dumnezeu. Chemându-vă, Dumnezeu vă spune: "Tu eşti important pentru mine, te iubesc, contez pe tine". Isus, spune asta fiecăruia dintre noi! De aici se naşte bucuria! Bucuria momentului în care Isus m-a privit. A înţelege şi a simţi asta este secretul bucuriei noastre. A ne simţi iubiţi de Dumnezeu, a simţi că pentru el noi nu suntem numere, ci persoane; şi a simţi că el e cel care ne cheamă. A deveni preot, călugăr, călugăriţă nu este în primul rând o alegere a noastră. Eu nu mă încred în acel seminarist, în acea novice, care spune: "Eu am ales drumul acesta". Nu-mi place asta! Nu merge! Ci este răspunsul la o chemare şi la o chemare de iubire. Simt ceva înăuntru, care mă nelinişteşte, iar eu răspund "Da". În rugăciune, Domnul ne face să simţim această iubire, dar şi prin atâtea semne pe care le putem citi în viaţa noastră, atâtea persoane pe care le pune pe drumul nostru. Şi bucuria întâlnirii cu el şi a chemării sale de face să nu ne închidem, ci să ne deschidem; ne duce la slujirea în Biserică. Sfântul Toma spunea "bonum est diffusivum sui" - nu este o latină prea dificilă! - binele se răspândeşte. Şi bucuria se răspândeşte. Nu vă fie frică să arătaţi bucuria că aţi răspuns la chemarea Domnului, la alegerea sa de iubire şi să mărturisiţi evanghelia sa în slujba Bisericii. Şi bucuria, cea adevărată, este contagioasă; contagiază... ne face să mergem înainte. În schimb, când eşti cu un seminarist prea serios, prea trist, sau cu o novice tot aşa, tu te gândeşti: dar, aici ceva nu merge! Lipseşte bucuria Domnului, bucuria care te duce la slujire, bucuria întâlnirii cu Isus. Lipseşte asta! Nu există sfinţenie în tristeţe, nu există! Sfânta Tereza - există mulţi spanioli aici care o cunosc bine - spunea: "Un sfânt trist este un trist sfânt!". Este puţin lucru... Când tu găseşti un seminarist, un preot, o soră, o novice, cu o faţă lungă, tristă, care pare că asupra vieţii sale a aruncat un acoperământ bine udat, aceste acoperăminte grele... care te trag în jos... Ceva nu merge! Dar vă rog: Niciodată surori, niciodată preoţi cu faţă de "ardei iute în oţet", niciodată! Bucuria care vine de la Isus. Gândiţi-vă la asta: când unui preot - spun preot, dar şi seminarist - când unui preot, unei surori, îi lipseşte bucuria, când este trist, voi puteţi să gândiţi: "Dar este o problemă psihiatrică". Nu. Este adevărat: poate să meargă, poate să meargă, asta da. Se întâmplă: unii, sărmanii, se îmbolnăvesc... Poate să meargă. Dar în general nu este o problemă psihiatrică. Este o problemă de insatisfacţie? Eh, da! Dar unde este centrul acelei lipse de bucurie? Este o problemă de celibat. Vă explic. Voi, seminarişti, surori, consacraţi iubirea voastră lui Isus, o iubire mare; inima este pentru Isus şi acest lucru ne determină să facem votul de castitate, votul de celibat. Însă votul de castitate şi votul de celibat nu se termină în momentul golului, merge înainte... Un drum care se maturizează, se maturizează, se maturizează spre paternitatea pastorală, spre maternitatea pastorală, şi când un preot nu este părinte al comunităţii sale, când o soră nu este mamă a tuturor celor cu care lucrează, devin trişti. Asta este problema. Pentru aceasta eu vă spun vouă: rădăcina tristeţii în viaţa pastorală se află tocmai în lipsa de paternitate şi maternitate care vine din trăirea rea a acestei consacrări, care în schimb trebuie să ne ducă la rodnicie. Nu ne putem gândi la un preot sau la o soră care să nu fie rodnici: acest lucru nu este catolic! Acest lucru nu este catolic! Aceasta este frumuseţea consacrării: este bucuria, bucuria...

Dar eu n-aş vrea s-o fac să se ruşineze pe această soră sfântă [se adresează unei surori în vârstă din primul rând], care era în faţa balustradei, sărmana, era chiar sufocată, dar avea o faţă fericită. Mi-a făcut bine să privesc faţa dumneavoastră, soră! Probabil că dumneavoastră aveţi mulţi ani de viaţă consacrată, dar dumneavoastră aveţi ochi frumoşi, dumneavoastră zâmbeaţi, dumneavoastră nu vă plângeaţi de această împingere... Când voi găsiţi exemple ca acestea, atâtea, atâtea surori, atâţia preoţi care sunt bucuroşi, este pentru că sunt rodnici, dau viaţă, viaţă, viaţă... Această viaţă o dau pentru că o găsesc în Isus! În bucuria lui Isus! Bucurie, fără tristeţe, rodnicie pastorală.

Pentru a fi martori bucuroşi ai evangheliei trebuie să fim autentici, coerenţi. Şi acesta este un alt cuvânt pe care vreau să vi-l spun: autenticitate. Isus lovea mult împotriva făţarnicilor: făţarnici, cei care gândesc pe dedesubt; cei care au - ca s-o spunem clar - faţă dublă. A vorbi despre autenticitate tinerilor nu costă, pentru că tinerii - toţi - au această voinţă de a fi autentici, de a fi coerenţi. Şi vouă tuturor vă este greaţă când găsiţi între noi preoţi care nu sunt autentici sau surori care nu sunt autentice!

Aceasta este o responsabilitate înainte de toate a adulţilor, a formatorilor. Este a voastră a formatorilor care sunteţi aici: să daţi un exemplu de coerenţă celor mai tineri. Vrem tineri coerenţi? Să fim noi coerenţi! Altminteri, Domnul ne va spune ceea ce spunea despre farisei poporului lui Dumnezeu: "Faceţi ceea ce spun, dar nu faceţi ceea ce fac!". Coerenţă şi autenticitate!

Dar şi voi, la rândul vostru, căutaţi să urmaţi acest drum. Eu spun mereu ceea ce afirmă sfântul Francisc din Assisi: Cristos ne-a trimis să vestim evanghelia şi cu cuvântul. Fraza este aşa: "Vestiţi evanghelia întotdeauna. Şi, dacă ar fi necesar, cu cuvintele". Ce vrea să însemne asta? A vesti evanghelia cu autenticitatea vieţii, cu coerenţa vieţii. Însă în această lume căreia bogăţiile îi fac atâta rău, este necesar ca noi preoţii, ca noi surorile, ca noi toţi, să fim coerenţi cu sărăcia noastră! Însă când vezi că primul interes al unei instituţii educative sau parohiale sau ori de care ar fi că este banul, acest lucru nu face bine. Nu face bine! Este o incoerenţă! Trebuie să fim coerenţi, autentici. Pe acest drum, să facem ceea ce spune sfântul Francisc: să predicăm evanghelia cu exemplu, apoi cu cuvintele! Însă înainte de toate ceilalţi trebuie să poată citi evanghelia în viaţa noastră! Şi aici fără teamă, cu defectele noastre pe care încercăm să le corectăm, cu limitele noastre pe care Domnul le cunoaşte, dar şi cu generozitatea noastră în a lăsa ca el să acţioneze în noi. Defectele, limitele şi - eu adaug un pic mai mult - cu păcatele... Eu aş vrea să ştiu un lucru: aici, în aulă, este cineva care nu e păcătos, care nu are păcate? Să ridice mâna! Să ridice mâna! Nimeni. Nimeni. De aici până în capăt... toţi! Dar cum port eu păcatul meu, păcatele mele? Vreau să vă sfătuiesc asta: să aveţi transparenţă cu duhovnicul. Întotdeauna. Spuneţi tot, nu vă fie frică. "Părinte, am păcătuit!" Gândiţi-vă la femeia samariteană, care pentru a dovedi, pentru a spune concetăţenilor săi că l-a găsit pe Mesia, a spus: "Mi-a spus tot ceea ce am făcut", şi toţi cunoşteau viaţa acestei femei. A spune mereu confesorului adevărul. Această transparenţă va face bine, pentru că ne face umili, pe toţi. "Dar, părinte, am rămas în asta, am făcut asta, a urât"... orice ar fi. A spune adevărul, fără a ascunde, fără jumătăţi de cuvinte, pentru că vorbeşti cu Isus în persoana confesorului. Şi Isus ştie adevărul. Numai el te iartă mereu! Însă Domnul vrea numai ca tu să-i spui ceea ce el ştie deja. Transparenţă! Este trist când unul vede un seminarist, o soră care astăzi se mărturiseşte la acesta pentru a curăţa pata; mâine merge la altul, la altul, la altul: o peregrinatio la confesori pentru a-şi ascunde adevărul său. Transparenţă! Isus e cel care te aude. Să aveţi mereu această transparenţă în faţa lui Isus în confesor! Însă acesta este un har. Părinte, am păcătuit, am făcut asta, asta, asta... cu toate cuvintele. Şi Domnul te îmbrăţişează, te sărută! Mergi şi nu mai păcătui! Şi dacă te întorci? Încă o dată. Eu spun asta din experienţă. Eu am găsit atâtea persoane consacrate care cad în această capcană ipocrită a lipsei de transparenţă. "Am făcut asta", cu umilinţă. Ca acel vameş care era în spatele templului: "Am făcut asta, am făcut asta..." Şi Domnul îţi astupă gura: el e cel care ţi-o astupă! Dar să nu faci tu asta! Aţi înţeles? Din propriul păcat prisoseşte harul! Deschideţi harului uşa, cu această transparenţă!

Sfinţii şi maeştri vieţii spirituale ne spun că pentru a ajuta să creştem în autenticitate viaţa noastră este foarte utilă, ba chiar indispensabilă, practica zilnică a cercetării cugetului. Ce se întâmplă în sufletul meu? Astfel, deschis, cu Domnul şi apoi cu duhovnicul, cu părintele spiritual. Este atât de important acest lucru.

Monsenior Fisichella, până la ce oră avem timp?

[Mons. Fisichella: Dacă Dumneavoastră vorbiţi aşa, până mâine noi suntem aici, în mod absolut].

Dar el spune până mâine... Să vă aducă un sandvici şi o Coca Cola fiecăruia, dacă este până mâine, cel puţin...

Coerenţa este fundamentală pentru ca mărturia noastră să fie credibilă. Dar nu e suficient, e nevoie şi de o pregătire culturală, pregătire culturală subliniez, pentru a da cont de credinţă şi de speranţă. Contextul în care trăim solicită încontinuu acest "a da cont" şi este un lucru bun, pentru că ne ajută să nu considerăm sigur nimic. Astăzi nu putem considera sigur nimic! Această civilizaţie, această cultură... nu putem. Dar desigur este şi angajant, cere o bună formare, echilibrată, care să unească toate dimensiunile vieţii, cea umană, cea spirituală, dimensiunea intelectuală cu cea pastorală. În formarea voastră există cei patru pilaştri fundamentali: formare spirituală, adică viaţa spirituală; viaţa intelectuală, acest studiu pentru "a da cont"; viaţa apostolică, a începe să mergi pentru a vesti evanghelia; şi, al patrulea, viaţa comunitară. Patru. Şi aceasta din urmă este necesară ca formarea să fie în comunitate în noviciat, în priorat, în seminarii... Eu cred mereu asta: este mai bine cel mai rău seminar decât nici un seminar! De ce? Pentru că este necesară această viaţă comunitară. Amintiţi-vă de aceşti patru pilaştri: viaţa spirituală, viaţa intelectuală, viaţa apostolică şi viaţa comunitară. Aceştia patru. Pe aceştia patru trebuie să zidiţi vocaţia voastră.

Şi aici aş vrea să subliniez importanţa, în această viaţă comunitară, a relaţiilor de prietenie şi de fraternitate care fac parte integrantă din această formare. Ajungem aici la o altă problemă. De ce spun asta: relaţii de prietenie şi de fraternitate. De atâtea ori am găsit comunităţi, seminarişti, călugări sau comunităţi diecezane în care iaculatoriile cele mai obişnuite sunt bârfele! Este teribil! Se "jupoaie" unul pe altul... Şi asta este lumea noastră clericală, călugărească... Scuzaţi-mă, dar este obişnuit: gelozii, invidii, vorbire de rău de altul. Nu numai vorbire de rău de superiori, acest lucru e ceva clasic! Dar eu vreau să vă spun că acest lucru este atât de obişnuit, atât de obişnuit. Şi eu am căzut în asta. De atâtea ori am făcut asta, de atâtea ori! Şi îmi este ruşine! Îmi este ruşine de asta! Nu e bine de făcut asta: a merge să bârfeşti. "Ai auzit... Ai auzit...". Dar este un iad comunitatea aceea! Asta nu face bine. Şi de aceea este importantă relaţia de prietenie şi de fraternitate. Prietenii sunt puţini. Biblia spune asta: prietenii, unul, doi... Dar fraternitatea, între toţi. Dacă eu am ceva cu o soră sau cu un frate, îi spun în faţă, şi i-o spun celui sau celei are poate să ajute, dar n-o spun celorlalţi pentru "a-l murdări". Şi bârfele, este teribil! În spatele bârfelor, sub bârfe există invidiile, geloziile, ambiţiile. Gândiţi-vă la asta. Odată am auzit despre o persoană care, după exerciţiile spirituale - o persoană consacrată, o soră... Asta e bună! Această soră îi promisese Domnului să nu vorbească niciodată de rău despre altă soră. Acesta este un drum frumos, un drum frumos către sfinţenie! A nu vorbi rău despre alţii. "Dar, părinte, sunt probleme...": spune-i superiorului, spune-i superioarei, spune-i episcopului, care poate să remedieze. Nu-i spune celui care nu poate să ajute. Acest lucru este important: fraternitatea! Dar spune-mi, tu vei vorbi rău despre mama ta, despre tatăl tău, despre fraţii tăi? Niciodată. Şi de ce faci asta în viaţa consacrată, în seminar, în viaţa prezbiterală? Numai asta: gândiţi-vă, gândiţi-vă... Fraternitate! Această iubire fraternă.

Însă există două extreme; în acest aspect al prieteniei şi al fraternităţii există două extreme: atât izolarea, cât şi disiparea. O prietenie şi o fraternitate care să mă ajute să nu cad nici în izolare nici în disipare. A cultiva prieteniile, sunt un bun preţios: însă trebuie să vă educe nu la închidere, ci la ieşirea din voi înşivă. Un preot, un călugăr, o călugăriţă nu poate fi niciodată o insulă, ci o persoană mereu disponibilă la întâlnire. Apoi, prieteniile se îmbogăţesc şi cu diferitele carisme ale familiilor voastre călugăreşti. Este o bogăţie mare. Să ne gândim la prieteniile frumoase ale atâtor sfinţi.

Eu cred că trebuie să scurtez un pic, pentru că răbdarea voastră este mare!

[Seminariştii: "Nuuuu!"]

Eu aş vrea să vă spun: ieşiţi din voi înşivă pentru a vesti evanghelia, dar pentru a face asta trebuie să ieşiţi din voi înşivă pentru a-l întâlni pe Isus. Există două ieşiri: una spre întâlnirea lui Isus, spre transcendenţă; cealaltă spre ceilalţi, pentru a-l vesti pe Isus. Acestea două merg împreună. Dacă tu faci numai una dintre ele, nu merge! Eu mă gândesc la Maica Tereza de Calcutta. Era devotată această soră... Nu-i era frică de nimic, mergea pe străzi... Însă acestei femei nu-i era frică nici să îngenuncheze, două ore, în faţa Domnului. Să nu vă fie frică să ieşiţi din voi înşivă în rugăciune şi în acţiunea pastorală. Fiţi curajoşi pentru a vă ruga şi pentru a merge să vestiţi evanghelia.

Eu aş vrea o Biserică mai misionară, nu atât de liniştită. Acea Biserică frumoasă care merge înainte. În aceste zile au venit atâţia misionari şi misionare la Liturghia de dimineaţă, aici la Sfânta Marta, şi când mă salutau îmi spuneau: "Dar eu sunt o soră bătrână; sunt de patruzeci de ani în Ciad, sunt acolo, sunt acolo...". Ce frumos! Dar tu înţelegeai că această soră a petrecut aceşti ani aşa, pentru că n-a neglijat niciodată să-l întâlnească pe Isus în rugăciune. A ieşi din noi înşine, spre transcendenţa către Isus în rugăciune, spre transcendenţa către alţii în apostolat, în muncă. Daţi contribuţia pentru o astfel de Biserică: fidelă faţă de drumul pe care-l vrea Isus. Nu învăţaţi de la noi, de la noi, care nu mai suntem foarte tineri; nu învăţaţi de la noi acel sport pe care noi, bătrânii, îl avem adesea: sportul plângerii! Nu învăţaţi de la noi cultul "zeiţei plângere". Este o zeiţă aceea... mereu cu plângerea... Ci fiţi pozitivi, cultivaţi viaţa spirituală şi, în acelaşi timp, mergeţi, fiţi capabili să întâlniţi persoanele, în special pe cele mai dispreţuite şi dezavantajate. Să nu vă fie frică să ieşiţi şi să mergeţi împotriva curentului. Fii contemplativi şi misionari. ?ineţi-o mereu pe sfânta Fecioară Maria cu voi, rugaţi-vă Rozariul, vă rog... Nu-l lăsaţi! ?ineţi-o mereu pe sfânta Fecioară Maria cu voi în casa voastră, aşa cum o ţinea apostolul Ioan. Ea să vă însoţească şi să vă ocrotească mereu. Şi rugaţi-vă şi pentru mine, pentru că am nevoie de rugăciuni, pentru că sunt un sărman păcătos, însă mergem înainte.

Mulţumesc mult şi ne vom vedea mâine. Şi înainte, cu bucurie, cu coerenţă, mereu cu acel curaj de a spune adevărul, acel curaj de a ieşi din noi înşine pentru a-l întâlni pe Isus în rugăciune şi de a ieşi din noi înşine pentru a-i întâlni pe ceilalţi şi a le da lor evanghelia. Cu rodnicie pastorală! Vă rog, nu fiţi "fete bătrâne" şi "holtei". Înainte!

Acum, spunea Mons. Fisichella, că ieri aţi recitat Crezul, fiecare în propria limbă. Dar suntem cu toţii fraţi, avem unul şi acelaşi Tată. Acum, fiecare în propria limbă, să recite Tatăl nostru. Să recităm Tatăl nostru.

[Recitarea rugăciunii Tatăl nostru]

Şi avem şi o Mamă. În propria limbă să spunem Bucură-te, Marie.

[Recitarea rugăciunii Bucură-te, Marie]



Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


Sursa:ercis.ro