Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

O convertire fulgerătoare: Alphonse Ratisbonne, de la ura anticreștină la intrarea în Societatea lui Isus

 
O convertire fulgerătoare: Alphonse Ratisbonne, de la ura anticreștină la intrarea în Societatea lui Isus
  • 08 Aug 2017
  • 3254

de Isabelle Cousturié
Alphonse Ratisbonne (1814-1884), ateu de origine iudaică de la jumătatea secolului al XIX-lea, este un caz exemplar de convertire subită, datorată intervenției Fecioarei Maria. El a mărturisit această întâlnire într-o scrisoare bulversantă, adresată abatelui Dufriche-Desgenettes, trimisă în 1842, anul intrării sale în Societatea lui Isus.
Nimic nu îl predispunea pe Alphonse Ratisbonne (1814-1884), al nouălea și ultimul copil al unei familii de bancheri evrei din Strasbourg, la a se întoarce într-o zi către Hristos. Din contră chiar, nu era nimeni mai revoltat ca el, împotriva oricărei forme de religie. Mai mult de atât, era împotriva catolicismului, în urma convertirii fratelui său cel mare, Théodore, în 1825, care – spunea el – a produs „un șoc violent” în sânul familiei sale. El însuși și-a povestit itinerariul de convertire într-o scrisoare pe care a trimis-o fondatorului și directorului arhiconfreriei Notre-Dame-des-Victoires, abatele Dufriche-Desgenettes, în anul intrării sale în Societatea lui Isus, în 1842.

De la „ură” la primii „fiori” spirituali
Atunci când fratele său mai mare, Théodore, a luat hotărârea de a se converti la catolicism și de a accede la ordinele sacre, tânărul Alphonse nu avea decât 11 ani. „Dezolarea” pe care a provocat-o această decizie în anturajul său, și faptul că acesta își exercita misiunea sacră în același oraș, sub ochii „familiei sale de neconsolat”, au făcut să crească în Alphonse un puternic resentiment care l-a făcut să „urască” tot ceea ce reprezenta fratele său:
„Tânăr cum eram, această conduită a fratelui meu mă revolta, și am început să-i urăsc atât veșmântul cât și caracterul. Crescut fiind între tineri creștini, nepăsători ca și mine, nu simțisem nici o dată până atunci, nici simpatie nici antipatie pentru creștinism; însă convertirea fratelui meu, pe care eu o priveam ca pe o nebunie inexplicabilă, m-a făcut să cred în fanatismul catolicilor, și eram oripilat (...) veșmântul său mă respingea, prezența sa mă indispunea; vorbirea sa gravă și serioasă îmi stârnea mânia”.
Câțiva ani mai târziu, furia sa atingea asemenea proporții încât avea să ducă la ruperea definitivă a oricărui raport dintre ei. O perioadă pe care o povestește cu luciditate:
„Un copil agoniza, fratele meu Théodore nu se temea să le ceară în mod deschis părinților permisiunea de a-l boteza, și probabil avea să o facă, când am aflat ce avea de gând. Eu priveam acest demers ca pe o lașitate nedemnă; i-am scris preotului să se adreseze unor oameni maturi nu unor copii, și am însoțit aceste cuvinte cu multe ocări și amenințări, încât chiar și astăzi mă mir că fratele meu nu mi-a răspuns cu nici un cuvânt. El a continuat să țină legătura cu restul familiei; cât despre mine, eu nu mai doream să-l văd, nutream o ură amară împotriva preoților, bisericilor, mănăstirilor și mai ales împotriva iezuiților, al căror nume era suficient ca să-mi stârnească mânia”.
În urma unor studii de drept la Paris, Alphonse Ratisbonne a intrat în banca de familie de la Strasbourg, cu unchiul său, un om bogat și extrem de generos, care avea să-i transmită toate capriciile sale (cai, trăsuri, călătorii, nenumărate atenții de toate felurile...). Astfel că tânărul bărbat nu se gândea decât la distracție:
„Nu iubeam decât plăcerile: afacerile mă nelinișteau, aerul din birouri mă sufoca; mă gândeam că ne aflăm pe lume pentru a ne bucura de ea; și, chiar dacă un anumit bun simț natural mă ținea departe de plăcerile și companiile josnice, nu visam decât petreceri și distracție, și mă dedicam lor cu pasiune.”
Dar, în lăuntrul său nu se simțea fericit, înconjurat fiind de o astfel de abundență. Îi lipsea ceva. El anunță atunci logodna cu nepoata sa Flore, în vârstă de 16 ani. În timpul logodnei, o mică revoluție are loc în sinea lui. El care nu credea în nimic vede în logodnica sa un înger păzitor:
„Vederea logodnicei mele trezea în mine un nespus sentiment de demnitate umană; am început să cred în nemurirea sufletului; mai mult de atât, am început, din instinct, să mă rog lui Dumnezeu...Gândul la ea ridica inima mea către un Dumnezeu pe care nu îl cunoșteam, pe care nu îl invocasem niciodată”.

Primii pași pe „drumul Damascului”
Dar fiind Flore încă mult prea tânără pentru căsătorie, tânărul bărbat a fost nevoit să petreacă o vreme departe de Strasbourg. A plecat atunci în Italia unde, la Roma, două evenimente aveau să-l așeze pe drumul convertirii: întâlnirea sa cu Théodore de Bussières, fratele unuia dintre prietenii săi din copilărie, și bun prieten al fratelui său, convertit și el la catolicism după ce a abandonat protestantismul – persoană pentru care el resimțea „o profundă antipatie”; și vizita Ghetoului (cartierul evreiesc), unde mizeria pe care o descoperă îi stârnește „mila” și „indignarea”:
”Ce! Este deci aceasta milostenia pe care Roma o proclamă cu atâta vehemență! Mă cutremuram de groază (...) Nici o dată în viața mea nu mai fusesem atât de pornit împotriva creștinismului ca după vizita Ghetoului. Nu mă putem opri din batjocură și blasfemie (...)”.
Dar neprevăzutul și coincidențele s-au succedat, și într-o discuție amicală cu tatăl prietenului său din copilărie, baronul de Bussières, care nu înceta să-i vorbească de măreția catolicismului, Alphonse răspunde cu ironie fiecărei provocări pe care acesta i-o lansează, chiar și – fundamental –, de a purta asupra sa o medalie a Sfintei Fecioare, la care baronul ținea foarte mult.
Sfârșind prin a-i promite că va recita dimineața și seara Memorare, o rugăciune foarte scurtă și eficace, pe care Sfântul Bernard o adresa Fecioarei Maria, spunându-și: „La urma urmei, dacă nu îmi face bine, cel puțin nu o să-mi facă nici rău!”
„Amintește-ți, O preasfântă Fecioară Maria, că nu s-a auzit de cineva care să fi venit sub ocrotirea ta, să fi implorat ajutorul tău și să fi cerut mijlocirea ta, fiind apoi abandonat. Plin de o asemenea încredere, vin, O Fecioară a fecioarelor, și mă arunc în brațele tale, și, gemând sub povara păcatelor mele, îngenunchez la picioarele tale. O Maică a Cuvântului, nu disprețui rugăciunile mele, ci ascultă-le cu milă și fă ce-mi este de folos”.
Spre uimirea lui, cuvintele din Memorare au pus stăpânire pe sufletul său pentru a nu-i mai da drumul, „precum acele arii muzicale care ne urmăresc și ne neliniștesc, și pe care le fredonăm fără voia noastră, cu tot efortul de a ne abține”, mărturisea el mai târziu.
„Străfulgerarea”
Apoi, într-o zi, pe 20 ianuarie 1842, atunci când a trebuit să se întoarcă la Roma, Alphonse a dat peste Marie-Théodore de Bussières, convertitul, prietenul fratelui său, care l-a invitat la o plimbare. I-a cerut să-l însoțească o clipă în biserica Sant'Andrea delle Fratte. Zece minute mai târziu, acesta l-a găsit pe Alphonse îngenunchiat în capela Sfântul Mihail, în extaz, cu fața plină de lacrimi, cu mâinile împreunate. Expresia lui era de nedescris.
„De-abia mă aflam în biserică, când, dintr-o dată, m-am simțit cuprins de o neliniște inexplicabilă; am ridicat ochii, și întreaga clădire dispăruse dinaintea privirii mele. O singură capelă concentrase, ca să spunem așa, toată lumina și în mijlocul razelor a apărut, stând pe altar, mare, strălucitoare, plină de măreție și dulceață, Fecioara Maria, așa cum este reprezentată pe medalia mea; ea mi-a făcut semn cu mâna ca să îngenunchez, o forță irezistibilă m-a împins către ea...
Am apucat medalia pe care încă o purtam la gât; am sărutat cu efuziune imaginea Fecioarei care radia har... O! Este chiar ea! Nu știam unde mă aflam; nu știam dacă eram Alphonse sau altul; am simțit o schimbare atât de completă, încât eu însumi mă simțeam altul... Încercam să mă regăsesc și nu mă regăseam...Bucuria cea mai înflăcărată erupea din străfundurile inimii mele; nu puteam vorbi; nu voiam să dezvălui nimic; simțeam înlăuntrul meu ceva solemn și sacru... Căzuse vălul de pe ochii mei; nu doar un văl, ci mulțimea vălurilor în care fusesem înfășurat dispărea succesiv și cu rapiditate, precum zăpada și noroiul și gheața sub acțiunea unui soare fierbinte”.
Marie-Alphonse Ratisbonne a fost botezat, a primit prima Sfântă Împărtășanie și Sfântul Mir pe 31 ianuarie 1842. Sfințit preot în 1848, el se stabilește în Palestina și consacră restul vieții sale catehumenilor de origine evreiască, în sânul dublei congregații (masculine și feminine) Notre-Dame de Sion pe care a fondat-o și condus-o, timp de mai bine de cincizeci de ani, fratele său Théodore.

Traducere: Ștefan Munteanu



Sursa:assimklein.it