Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Despre răbdarea zilnică

 
Despre răbdarea zilnică
  • 12 Noi 2018
  • 226

Răbdarea, ca şi umilinţa, este percepută tot mai mult drept un apanaj al sfinţilor. Cultura mall-ului, tehnologiile avansate, dispariţia, oarecum explicabilă şi parţială a cozilor, internetul ne confirmă această presupunere. Toată această coregrafie a societăţii imprimă persoanei standarde la care se aliniază aproape instantaneu, fără zăbavă sau minimum de discernământ. În acest context, răbdarea devine opţională şi este alăturată tot mai mult persoanelor fără perspectivă, debusolate, sortite falimentului spiritual şi social. În acest decor,  răbdarea e asociată indolenţei, resemnării, lâncezelii, tărăgănării, căpătând conotaţii mai mult dăunătoare decât benefice spiritului. Ea nu mai devine, în contextul actual, necesară, utilă, eficace, ci doar temporară, atât cât să mai păcălim timpul.

Această platformă spectaculoasă, la care se aliniază obedient consumatorul de rând, îi imprimă cu tact nevoi false, soluţii magice, de care, cu timpul, se ataşează consistent şi definitiv. Toate acele lucruri care susţin metabolismul unei societăţii, telefonia mobilă, internetul, maşina, gadget-urile imprimă vieţii un ritm atât de alert, aşa încât, dacă trebuie să aştepţi ceva mai mult pe cineva devii nervos, chiar te impacientezi. Tocmai acest fapt face ca răbdarea să fie mai degrabă ineficace, inutilă, fără un suport real în viaţa timpurilor noastre şi nu să o cultive, să îi ofere o mireasmă aparte. O retrospectivă patristică pare să confirme beneficiile răbdării şi să infirme bănuielile dăunătoare.

Întreaga literatură patristică conţine, cu prisosinţă, reflecţii minunate despre răbdare. Elogiul adus răbdării echivalează oarecum sfinţeniei, unei bucurii nesfârşite, unui rod sufletesc fără seamăn. „Mântuirea nu stă numai în faptul că nu faci răul, ci în faptul că rabzi răul bărbăteşte”, ne spune sfântul Ioan Gură de Aur, „cel cu adevărat fericit este acela care şi-a agonisit îndelunga răbdare”, ne aminteşte sfântul Efrem Sirul, iar „cel cu adevărat răbdător mai bucuros rabdă orice rău decât să-şi arate lumii ce are el mai bun, mândrindu-se” găsim la sfântul Grigore cel Mare. Bunăoară, răbdarea este un nesecat izvor de bucurie şi veselie sufltească, o putere nezdruncinată, un beneficiu adus speranţei şi aşteptării, căreia îi conferă un suport sacru. Aflăm despre răbdare, în spiritualitatea patristică, că ea nu capitulează, chiar dacă este învinsă, primeşte mustrările, acceptă batjocura, îndură suferinţa, refuză dezamăgirea, negociază opunerea. Răbdarea deschide, astfel, un nou front edificării de sine, un nou orizont cooperării cu lumea.

Surpriza revelatoare a răbdării va fi aceea că adversităţile se dovedesc, cel mai adesea, doar provocări şi încercări care ne călesc, ne întăresc, ne dăruiesc nebănuite bucurii şi, în cele din urmă, ne conving că şi eşecul poate fi valorificat, că şi suferinţa poate fi rodnică. Răbdarea nu calculează aceste dureri sufleteşti în termeni fatali, ca şi cum acestea ar avea în viaţa noastră ultimul cuvânt de zis, ci le prevede ca o temporalitate, o stare intermediară, aducătoare de beneficii şi graţii. Răbdarea nu permite risipirea celor mai ascunse vise, nu acceptă înfrângerea, nu se identifică cu anemia, ci doar e dispusă să aştepte, e îndreptată spre un ţel prescis, nu spre o stare de plutire nedefinită, îşi ia răgaz să vadă care sunt mijloacele sale de realizare, ce etape se cer şi cum anume. Aşa încât răbdarea nu mai poate fi asociată unei slăbiciuni, unei dezamăgiri suave, ci unui har dumnezeiesc. Prin toate acestea, răbdarea ni se arată ca o virtute înălţătoare, decisivă pentru formarea noastră şi pentru crearea unor raporturi reale şi temeinice cu lumea.

Răbdarea ne oferă climatul propice reconstrucţiei de sine, aşa încât ea devine şansa evoluţiei noastre. Căci, numai cu ajutorul ei, putem depăşi starea de răsfăţ infantil şi de nemulţumire faţă de potrivnicia lumii.

Toată această alegrețe prefăcută, insuflată cu atâta fler de colonialismul media, nu ne lasă timp de discernământ, reflecţie, analiză, detalii. Răbdarea, în schimb, ne dăruieşte ceea ce ne cere cu atâta acurateţe sufletul şi ne sustrage cu iscusinţă lumea. Până când vom tot arunca pricinile neputinţei noastre pe socoteala altora, ne va fi cu neputinţă să ajungem la desăvârşirea răbdării. Pacea noastră, maturizarea, împlinirea, coacerea spirituală nu se câştigă din îndelunga răbdare a aproapelui pentru noi, ci din răbdarea manifestată de noi pentru aproapele. Sfântul Ioan Gură de Aur echivalează răbdarea cu sudoarea, osteneala şi stăruinţa multă, iar cel care rabdă ştie să nădăjduiască. De aceea, răbdarea nu mai este aşteptarea stearpă şi plicticoasă, ci răgazul împrospătător,  prielnic atingerii finalităţii şi fertilităţii fiecărui lucru.

Aşa că orice începem, online sau nu, să dăruim timp. Întrucât nimic nu se dezvoltă şi nu se rezolvă peste noapte. Ca dovadă că şi răbdarea se aggiornează, am găsit un citat în parte nostim în parte brambura, care zice că „răbdarea este ceva ce admiri la şoferul din spatele tău şi dispreţuieşti la cel din faţa ta”, parcă la Mac McCleary.

 

Pr. Carol-Daniel Sabău

 



Sursa:mesagerulsfantulanton.com