Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


6 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a III-a Zi Mondială a Săracilor

 
Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a III-a Zi Mondială a Săracilor
  • 14 Iun 2019
  • 2193

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a III-a Zi Mondială a Săracilor (duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An, 17 noiembrie 2019)

 

Nădejdea celor săraci nu va pieri pentru totdeauna

1. "Nădejdea celor săraci nu va pieri pentru totdeauna" (Ps 9,19). Cuvintele din psalm manifestă o actualitate incredibilă. Exprimă un adevăr profund pe care credinţa reuşeşte să-l imprime mai ales în inima celor mai săraci: a reda speranţa pierdută în faţa nedreptăţilor, suferinţelor şi precarităţilor vieţii.

Psalmistul descrie condiţia săracului şi aroganţa celui care-l asupreşte (cf. 10,1-10). Invocă judecata lui Dumnezeu pentru ca să fie redată dreptatea şi să fie depăşită nelegiuirea (cf. 10,14-15). Pare că în cuvintele sale revine întrebarea care se urmăreşte în decursul secolelor până în zilele noastre: cum poate Dumnezeu să tolereze această inegalitate? Cum poate permite ca săracul să fie umilit, fără a interveni în ajutorul său? De ce permite ca acela care asupreşte să aibă viaţă fericită în timp ce comportamentul său ar trebui să fie condamnat chiar în faţa suferinţei săracului?

În momentul compunerii acestui Psalm era prezentă o mare dezvoltare economică, dezvoltare care, aşa cum se întâmplă adesea, a ajuns să producă şi dezechilibre sociale puternice. Repartiţia inegală a generat un grup numeros de nevoiaşi, a căror condiţie apărea şi mai dramatică dacă este confruntată cu bogăţia la care au ajuns câţiva privilegiaţi. Autorul sacru, observând această situaţie, pictează un tablou pe atât de realist pe cât de adevărat.

Era timpul în care oamenii aroganţi şi fără niciun simţ al lui Dumnezeu îi vânau pe săraci pentru a lua în stăpânire chiar şi puţinul pe care-l aveau şi a-i reduce în sclavie. Nu este foarte diferit astăzi. Criza economică n-a împiedicat numeroase grupuri de persoane să aibă o îmbogăţire care adesea apare pe atât de anormală cu cât mai mult pe străzile din oraşele noastre atingem cu mâna numărul uriaş de săraci cărora le lipseşte necesarul şi care uneori sunt chinuiţi şi exploataţi. Vin în mine cuvintele din Apocalips: "Pentru că spui: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar nu ştii că tu eşti mizerabil, vrednic de milă, sărac, orb şi gol" (Ap 3,17). Trec secolele dar condiţia de bogaţi şi săraci rămâne neschimbată, ca şi cum experienţa istoriei n-ar învăţa nimic. Aşadar, cuvintele din Psalm nu se referă la trecut, ci la prezentul nostru pus în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

2. Şi astăzi trebuie să prezentă multe forme de noi sclavii la care sunt supuşi milioane de bărbaţi, femei, tineri şi copii.

Întâlnim în fiecare zi familii constrânse să părăsească ţara lor pentru a căuta forme de subzistenţă în altă parte; orfani care şi-au pierdut părinţii sau care au fost despărţiţi violent de ei pentru o exploatare brutală; tineri în căutarea unei realizări profesionale cărora le este împiedicat accesul la muncă prin politici economice mioape; victime ale atâtor forme de violenţă, de la prostituţie la droguri, şi umilite în interiorul lor. În afară de asta, cum să uităm milioanele de imigraţi victime ale atâtor interese ascunse, adesea instrumentalizaţi pentru uz politic, cărora le este negată solidaritatea şi egalitatea? Şi atâtea persoane fără adăpost şi marginalizate care umblă pe străzile oraşelor noastre?

De câte ori vedem săracii la gropile de gunoi adunând rodul rebutului şi al superfluului, pentru a găsi ceva cu care să se hrănească sau să se îmbrace! Deveniţi ei înşişi parte dintr-o groapă de gunoi umană sunt trataţi ca rebuturi, fără vreun sentiment de vinovăţie să-i cuprindă pe cei care sunt complici ai acestui scandal. Judecaţi adesea ca paraziţi ai societăţii, săracilor nu le este iertată nici măcar sărăcia lor. Judecata este mereu sus. Nu pot să-şi permită să fie timizi sau descurajaţi, sunt percepuţi ca ameninţători sau incapabili, numai pentru că sunt săraci.

Dramă în dramă, nu le este permis să vadă capătul tunelului mizeriei lor. Chiar s-a ajuns să se teoretizeze şi să se realizeze o arhitectură ostilă în aşa fel încât să se debaraseze de prezenţa lor chiar şi pe străzi, ultime locuri de primire. Merg dintr-o parte a alta a oraşului, sperând să obţină un loc de muncă, o casă, un afect... Fiecare eventuală posibilitate oferită devine o rază de lumină; şi totuşi, şi acolo unde ar trebui să se înregistreze cel puţin dreptatea, adesea se năpustesc asupra lor cu violenţa samavolniciei. Sunt constrânşi la ore infinite sub soarele arzător pentru a aduna roadele din acea perioadă, dar sunt recompensaţi cu o plată derizorie; nu au siguranţă cu privire la locul de muncă şi nici condiţii umane care să permită să se simtă egali cu ceilalţi. Nu există pentru ei şomaj, indemnizaţie, nici posibilitatea de a se îmbolnăvi.

Psalmistul descrie cu realism crud atitudinea bogaţilor care-i jecmănesc pe săraci: "Stă la pândă ca să-l prindă pe cel sărman... îl trage în laţul său" (cf. Ps 10,9). Este ca şi cum pentru ei ar fi vorba de o partidă de vânătoare, unde săracii sunt urmăriţi, prinţi şi făcuţi sclavi. Într-o condiţie ca aceasta inima atâtora se închide, iar dorinţa de a deveni invizibili se impune. Aşadar, recunoaştem o mulţime de săraci trataţi adesea cu retorică şi suportaţi cu deranj. Devin ca transparenţi şi glasul lor nu mai are forţă şi nici consistenţă în societate. Bărbaţi şi femei tot mai străini printre casele noastre şi marginalizaţi printre cartierele noastre.

3. Contextul pe care îl descrie Psalmul se colorează cu tristeţe, datorită nedreptăţii, suferinţei şi amărăciunii care îi lovesc pe cei săraci. Cu toate acestea, oferă o frumoasă definiţie a săracului. El este cel care "se încrede în Domnul" (cf. v. 11), pentru că are certitudinea că nu este părăsit niciodată. Săracul, în Scriptură, este omul încrederii! Autorul sacru oferă şi motivul acestei încrederi: el "îl cunoaşte pe Domnul său" (cf. ibid.), şi în limbajul biblic acest "a cunoaşte" indică un raport personal de afect şi de iubire.

Suntem în faţa unei descrieri cu adevărat impresionante pe care nu ne-am aştepta-o niciodată. Totuşi, asta nu face decât să exprime măreţia lui Dumnezeu când se află în faţa unui sărac. Forţa sa creatoare depăşeşte fiecare şi devine concretă în "amintirea" pe care el o are despre acea persoană concretă (cf. v. 13). Tocmai această confidenţă în Domnul, această certitudine că nu suntem abandonaţi, cheamă la speranţă. Săracul ştie că Dumnezeu nu-l poate abandona; de aceea trăieşte mereu în prezenţa acelui Dumnezeu care îşi aminteşte de el. Ajutorul său se extinde dincolo de condiţia actuală de suferinţă pentru a schiţa un drum de eliberarea care transformă inima, pentru că îl susţine în adâncul său.

4. Este un refren permanent al Sfintelor Scripturi descrierea acţiunii lui Dumnezeu în favoarea săracilor. El este cel care "ascultă", "intervine", "ocroteşte", "apără", "răscumpără", "mântuieşte"... Aşadar, un sărac nu-l va putea găsi niciodată pe Dumnezeu indiferent sau tăcut în faţa rugăciunii sale. Dumnezeu este cel care face dreptate şi nu uită (cf. Ps 40,18; 70,6); mai mult, este pentru el un refugiu şi nu întârzie să vină în ajutorul său (cf. Ps 10,14).

Se pot construi atâtea ziduri şi să se blocheze intrările pentru a ne înşela că suntem siguri cu propriile bogăţii în dauna celor care sunt lăsaţi afară. Nu va fi aşa pentru totdeauna. "Ziua Domnului", aşa cum este descrisă de profeţi (cf. Am 5,18; Is 2-5; Il 1-3), va distruge barierele create între ţări şi va înlocui aroganţa câtorva cu solidaritatea multora. Condiţia de marginalizare în care sunt chinuite milioane de persoane nu va mai putea dura îndelung. Strigătul lor creşte şi cuprinde întregul pământ. Aşa cum scria părintele Primo Mazzolari: "Săracul este un protest continuă împotriva nedreptăţilor noastre; săracul este o pulberărie. Dacă îi dai foc, lumea explodează".

5. Niciodată nu este posibil de eludat referinţa presantă pe care Sfânta Scriptură o încredinţează săracilor. Oriunde se îndreaptă privirea, Cuvântul lui Dumnezeu arată că săracii sunt cei care au necesarul pentru a trăi pentru că depind de alţii. Sunt cel asuprit, cel umil, cel care este prosternat la pământ. Şi totuşi, în faţa acestei nenumărate cete de nevoiaşi, lui Isus nu-i este teamă să se identifice cu fiecare dintre ei: "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). A scăpa de această identificare echivalează cu a mistifica Evanghelia şi a dilua revelaţie. Dumnezeu pe care Isus a voit să-l reveleze este acesta: un Tată generos, milostiv, inepuizabil în bunătatea şi harul său, care dăruieşte speranţă mai ales celor care sunt dezamăgiţi şi lipsiţi de viitor.

Cum să nu evidenţiem că fericirile, cu care Isus a inaugurat predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu, se deschid cu această expresie: "Fericiţi sunteţi voi, cei săraci" (Lc 6,20)? Sensul acestei vestiri paradoxale este că tocmai săracilor le aparţine Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că sunt în condiţia de a o primi. Câţi săraci întâlnim în fiecare zi! Pare uneori că trecerea timpului şi cuceririle de civilizaţie mai degrabă măresc numărul lor decât să-l diminueze. Trec secolele şi acea fericire evanghelică apare tot mai paradoxală; săracii sunt tot mai sărac şi astăzi sunt şi mai săraci. Şi totuşi Isus, care a inaugurat Împărăţia sa punându-i în centru pe săraci, vrea să ne spună tocmai asta: El a inaugurat, dar ne-a încredinţat nouă, discipolii săi, misiunea de a duce asta înainte, cu responsabilitatea de a da săracilor speranţă. Este necesar, mai ales într-o perioadă ca a noastră, să reînsufleţim speranţa şi să redăm încrederea. Este un program pe care comunitatea creştină nu-l poate subevalua. Face parte din credibilitatea vestirii noastre şi a mărturiei creştinilor.

6. În apropierea de cei săraci, Biserica descoperă că este un popor care, răspândit printre atâtea naţiuni, are vocaţia de a nu-l face pe nimeni să se simtă străin sau exclus, pentru că îi implică pe toţi într-un drum comun de mântuire. Condiţia săracilor obligă să nu ne distanţăm deloc de Trupul Domnului care suferă în ei. Mai degrabă suntem chemaţi să atingem trupul său pentru a ne compromite personal într-o slujire care este evanghelizare autentică. Promovarea şi socială a săracilor nu este o angajare externă vestirii Evangheliei, dimpotrivă, manifestă realismul credinţei creştine şi validitatea sa istorică. Iubirea care dă viaţă credinţei în Isus nu le permite discipolilor săi să se închidă într-un individualism asfixiant, ascuns în segmente de intimitate spirituală, fără nicio influenţă asupra vieţii sociale (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 183).

Recent am deplâns moartea unui mare apostol al săracilor, Jean Vanier, care cu dedicarea sa a deschis noi căi pentru împărtăşirea promoţională cu persoanele marginalizate. Jean Vanier a primit de la Dumnezeu darul de a-şi dedica toată viaţa sa fraţilor cu grave dezabilităţi pe care adesea societatea tinde să-i excludă. A fost un "sfânt de la uşa de lângă" uşa noastră; cu entuziasmul său a ştiut să adune în jurul său atâţia tineri, bărbaţi şi femei, care cu angajare zilnică au dat iubire şi au redat zâmbetul atâtor persoane slabe şi fragile oferindu-le o adevărată "arcă" de mântuire împotriva marginalizării şi singurătăţii. Această mărturie a sa a schimbat viaţa atâtor persoane şi a ajutat lumea să privească la persoanele mai fragile şi slabe cu ochi diferiţi. Strigătul săracilor a fost ascultat şi a produs o speranţă de neclintit, creând semne vizibile şi tangibile ale unei iubiri concrete pe care până astăzi o putem atinge cu mâna.

7. "Opţiunea pentru cei din urmă, pentru cei pe care societatea îi rebutează şi îi aruncă" (ibid. 195) este o alegere prioritară pe care discipolii lui Isus sunt chemaţi s-o urmărească pentru a nu trăda credibilitatea Bisericii şi a dărui speranţă reală atâtor lipsiţi de apărare. Caritatea creştină are în ei verificarea sa, pentru că acela care compătimeşte suferinţele lor cu iubirea lui Cristos primeşte forţă şi conferă vigoare vestirii Evangheliei.

Angajarea creştinilor, cu ocazia acestei Zile Mondiale şi mai ales în viaţa obişnuită de fiecare zi, nu constă numai în iniţiative de asistenţă care, deşi lăudabile şi necesare, trebuie să tindă la creşterea în fiecare a atenţiei depline care se datorează oricărei persoane care se află în necaz. "Această atenţie de iubire este începutul adevăratei preocupări" (ibid., 199) pentru săracii care sunt în căutarea adevăratului lor bine. Nu este uşor să fim martori ai speranţei creştine în contextul culturii consumiste şi a rebutului, care tinde mereu să mărească o bunăstare superficială şi efemeră. Este necesară o schimbare de mentalitate pentru a redescoperi esenţialul şi a da trup şi incisivitate vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu.

Speranţa se comunică şi prin mângâiere, care se realizează însoţindu-i pe cei săraci nu pentru vreun moment încărcat de entuziasm, ci cu o angajare care continuă în timp. Săracii dobândesc speranţă adevărată nu atunci când ne simţim satisfăcuţi pentru că le-am acordat un pic din timpul nostru, ci atunci când ei recunosc în jertfa noastră un act de iubire gratuită care nu caută răsplată.

8. Atâtor voluntari, spre care se îndreaptă adesea meritul că au intuit cei dintâi importanţa acestei atenţii faţă de cei săraci, le cer să crească în dăruirea lor. Iubiţi fraţi şi surori, vă îndemn să căutaţi în fiecare sărac pe care-l întâlniţi ceea ce are nevoie el cu adevărat; să nu vă opriţi la prima necesitate materială, ci să descoperiţi bunătatea care se ascunde în inima lor, devenind atenţi la cultura lor şi la modurile lor de a se exprima, pentru a putea începe un adevărat dialog fratern. Să punem deoparte diviziunile care provin din viziuni ideologice sau politice, să ne îndreptăm privirea spre esenţialul care nu are nevoie de atâtea cuvinte, ci de o privire de iubire şi de o mână întinsă. Nu uitaţi niciodată că "discriminarea cea mai rea de care suferă săracii este lipsa de atenţie spirituală" (ibid., 200).

Săracii au nevoie înainte de toate de Dumnezeu, de iubirea sa făcută vizibilă de persoane sfinte care trăiesc alături de ei, care în simplitatea vieţii lor exprimă şi face să se evidenţieze forţa iubirii creştine. Dumnezeu se foloseşte de atâtea căi şi de instrumente infinite pentru a ajunge la inima persoanelor. Desigur, săracii se apropie de noi şi pentru că le împărţim hrană, dar ceea ce au nevoie ei cu adevărat merge dincolo de mâncarea caldă sau sandvişurile pe care le oferim. Săracii au nevoie de mâinile noastre pentru a fi ridicaţi din nou, de inimile noastre pentru a simţi din nou căldura afectului, a prezenţei noastre pentru a depăşi singurătatea. Au nevoie de iubire, pur şi simplu.

9. Uneori este suficient puţin pentru a reda speranţă: e suficient să ne oprim, să zâmbim, să ascultăm. Pentru o zi să lăsăm deoparte statisticile; săracii nu sunt numere la care să se apeleze pentru a se lăuda cu opere şi proiecte. Săracii sunt persoane în întâmpinarea cărora trebuie să mergem: sunt tineri şi bătrâni singuri care trebuie invitaţi acasă pentru a mânca împreună; bărbaţi, femei şi copii care aşteaptă un cuvânt prietenesc. Săracii ne mântuiesc pentru că ne permit să întâlnim faţa lui Isus Cristos.

În ochii lumii apare iraţional să se creadă că sărăcia şi lipsurile pot să aibă o forţă mântuitoare; şi totuşi, este ceea ce învaţă apostolul atunci când spune: "nu mulţi sunt înţelepţi în felul lumii, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, Însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu" (1Cor 1,26-29). Cu ochii umani nu se reuşeşte să se vadă această forţă mântuitoare; în schimb, cu ochii credinţei ea se vede în acţiune şi se experimentează personal. În inima poporului lui Dumnezeu aflat pe drum pulsează această forţă mântuitoare care nu exclude pe nimeni şi îi implică pe toţi într-un pelerinaj real de convertire pentru a recunoaşte săracii şi a-i iubi.

10. Domnul nu-l abandonează pe cel care-l caută şi pe cei care-l invocă: "nu uită strigătul celor sărmani" (Ps 9,13), pentru că urechile sale sunt atente la glasul lor. Speranţa săracului provoacă diferitele condiţii de moarte, pentru că el ştie să fie deosebit de iubit de Dumnezeu şi astfel învinge asupra suferinţei şi asupra excluderii. Condiţia sa de sărăcie nu elimină demnitatea pe care a primit-o de la Creator; el trăieşte cu certitudinea că îi va fi redată pe deplin de Dumnezeu însuşi, care nu este indiferent de soarta fiilor săi mai slabi, dimpotrivă, vede chinurile şi durerilor lor şi îi ia în mâinile sale şi le dă forţă şi curaj (cf. Ps 10,14). Speranţa săracului devine puternică prin certitudinea că este primit de Domnul, că găseşte în El dreptate adevărată, că este întărit în inima pentru a continua să iubească (cf. Ps 10,17).

Condiţia care este pusă pentru discipolii Domnului Isus, pentru a fi evanghelizatori coerenţi, este de a semăna semne tangibile de speranţă. Cer tuturor comunităţilor creştine şi celor care simt exigenţa de a duce speranţă şi întărire săracilor să se angajeze pentru ca această Zi Mondială să poată întări în mulţi voinţa de a colabora efectiv pentru ca nimeni să nu se simtă privat de apropiere şi de solidaritate. Să ne însoţească exprimările profetului care vesteşte un viitor diferit: "Dar pentru voi, cei care vă temeţi de numele meu, va străluci soarele dreptăţii" (Mal 3,20).

Din Vatican, 13 iunie 2019

Comemorarea liturgică a sfântului Anton de Padova

 

Franciscus

 

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 



Sursa:ercis.ro