Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


6 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Sfântul Ioan Paul al II-lea descris de medicul său

 
Sfântul Ioan Paul al II-lea descris de medicul său
  • 26 Iul 2019
  • 3870

Când Karol Wojtyla a fost ales Papă la 16 octombrie 1978, părea că acest om viguros şi neobosit – născut la 18 mai 1920, în urmă cu nouăzeci de ani – nu ar fi avut nevoie niciodată de medici. Totul s-a schimbat la 13 mai 1981: cartuşele nu l-au ucis, dar au ameninţat grav sănătatea lui de fier. De atunci, Papa Ioan Paul al II-lea a devenit şi un „om al durerilor”: încet-încet parkinson-ul şi problemele osteoarticulare l-au imobilizat şi l-au făcut prizonier al trupului său. Totuşi Papa a continuat misiunea sa şi nu a voit să ascundă necazurile sale: nu din exhibiţionism, ci pentru a revendica valoarea şi rolul în societate a oricărei persoane, chiar bolnavă sau invalidă. Ultimele săptămâni de viaţă pământească au fost zilele calvarului său şi Pontiful care ne învăţase cum să trăim, în perioada aceea ne-a ajutat să înţelegem cum să înfruntăm moartea. Alături de el era medicul personal, Renato Buzzonetti, care a dat acest interviu publicaţiei L’Osservatore Romano.

– Dumneavoastră aţi fost medic la trei Papi. Cu ce roluri?

– Medicul personal al Sfântului Părinte are misiunea de a veghea asupra stării de sănătate a Pontifului, asistându-l în prevenirea şi în îngrijirea bolilor şi, pe cât posibil, trebuie să îl urmărească în diferitele faze ale activităţii sale. În această slujire delicată, medicul se foloseşte de structura operativă a Direcţiei de Sănătate şi Igienă din Guvernatoratul Statului Vatican şi – în afara oraşului Roma – de colaborarea autorităţilor sanitare locale.

– Când l-aţi întâlnit pentru prima dată pe Papa Ioan Paul al II-lea?

– A fost în Sala Regia, la puţine minute după prima sa binecuvântare de la loja centrală a Bazilicii San Pietro. Eu eram medicul Conclavului şi conduceam echipa care se ocupa cu asistenţa sanitară a participanţilor la Conclav. Papa ieşea din Capela Sixtină şi ţuchetul său alb foarte nou părea să plutească printre cele ale cardinalilor şi prelaţilor care îl înconjurau în mod sărbătoresc. S-a oprit în Sala Regia câteva minute pentru a-i saluta pe membrii Conclavului. Cineva la informat cu siguranţă despre lunga mea prietenie cu fostul Monsenior Deskur, internat la Policlinica Gemelli în condiţii foarte grave. Ajuns în faţa mea, Papa Ioan Paul al II-lea mi-a pus o mână pe spate şi mi-a cerut veşti despre marele său prieten, m-a rugat să îl informez despre ultimele evoluţii ale bolii, dar i-am spus că erau blocate telefoanele deoarece Conclavul era încă închis. El a insistat: „Totuşi informaţi-vă”. În ziua aceea nu puteam să prevăd că după câteva săptămâni aveam să fiu convocat de Sfântul Părinte şi invitat să devin medicul său personal. Din anul 1965 făceam parte din corpul sanitar al Guvernatoratului cu angajare profesional pe timp parţial, fiind în acelaşi timp medic de spital într-una din cele mai mari şi eficiente structuri sanitare publice italiene. Dar nu îl cunoşteam, nici măcar din vedere, pe Karol Wojtyla.

– Cum aţi devenit medicul personal al noului Pontif?

– În după-amiaza zilei de 29 decembrie 1978, în timp ce eram în Spitalul „Sfântul Camil” la muncă, am primit pe neaşteptate un telefon de la Monseniorul John Magee, de la secretariatul privat al Sfântului Părinte, care îmi cerea să trec pe la el. Seara am ajuns în apartamentul papal considerând că prelatul avea un pic de gripă. Am fost introdus într-o mică sală şi acolo, spre marea mea uimire, a sosit Papa Ioan Paul al II-lea, însoţit de doi medici polonezi. M-a aşezat în jurul unei mese şi mi-a spus că voia să mă numească medicul său personal. Apoi a început să îmi descrie anamneza sa cu multă exactitate de date şi numere, deşi atunci avea o sănătate bună. În seara aceea m-a invitat la cină. Ziua următoare am scris secretarului personal, Monseniorul Stanislaw Dziwisz, că acceptam şi că eram gata să-mi dau demisia când Papa ar fi vrut asta.

– De atunci aţi fost alături de Papa Ioan Paul al II-lea, urmându-l şi în călătoriile sale: cum erau raporturile?

– Raporturile noastre erau marcate de mare simplitate. Din partea mea, a existat mereu o sinceritate filială şi respectuoasă, iar din partea Papei o încredere afectuoasă, care se manifesta cu mare sobrietate, de gesturi şi cuvinte şi o bunăvoinţă transparentă.

– Cum era Papa Ioan Paul al II-lea în rolul de pacient?

– Papa Wojtyla era un pacient docil, atent, doritor să cunoască motivul durerilor sale uşoare sau grave, dar fără curiozitatea exasperată, deşi comprehensibilă, a multor bolnavi. Era foarte precis în semnalarea simptomelor de care suferea; făcea asta pentru datorită determinării de a voi să se vindece repede şi să se întoarcă la lucru cât mai repede şi, încă înainte, la rugăciune în capela sa, cu o atitudine pe care a menţinut-o până la capăt. Papa Ioan Paul al II-lea nu a arătat niciodată momente de deprimare în faţa suferinţei, înfruntată cu curaj şi acceptare conştientă. Ca tuturor bolnavilor, nu îi plăceau injecţiile, dar le suporta cu intenţia de a se vindeca repede.

– Papa Ioan Paul al II-lea era o persoană foarte sănătoasă, emana energie, părea că nu are nevoie de medici, dar totul s-a schimbat odată cu atentatul. Ce puteţi spune despre acel fapt teribil?

– Cronica din acea zi de 13 mai 1981 a fost deja relatate din toate unghiurile. Însă pot să amintesc că, trezindu-se la Gemelli din anestezie, după intervenţia care a durat cinci ore, a spus: „Ca Bachelet”. La care am replicat: „Nu, Sanctitate, pentru că dumneavoastră sunteţi viu şi veţi trăi”. Cred că cita acel nume pentru că a fost foarte afectat de uciderea vicepreşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, asasinat de Brigăzile Roşii la 12 februarie 1980: Papa îl cunoştea pentru că, ex-preşedinte general al Acţiunii Catolice Italiene, era membru al Consiliului Pontifical pentru Laici, din care Cardinalul Wojtyla făcuse parte. Şi pentru Vittorio Bachelet a voit să celebreze o solemnă Liturghie în Bazilica San Pietro la puţine zile după moartea sa.

– Apoi Papa Ioan Paul al II-lea s-a îmbolnăvit de parkinson…

– Am observat primele simptome ale parkinsonului prin anul 1991, dar cred că nu a existat un moment circumscris şi precis în care Papa a descoperit că are această boală. Pentru mult timp a subevaluat în mod subiectiv unele dureri şi numai târziu a început să ceară explicaţii cu privire la tremurat. Eu îi spuneam că tremuratul este simptomul cel mai evident al acelei patologii neurologice, dar că în sine tremuratul n-a ucis niciodată pe nimeni, deşi este un mare impediment. S-a adăugat imediat nesiguranţa echilibrului care a făcut situaţia precară. Viaţa Papei a fost complicată ulterior de simptomatologia dureroasă osteoarticulară, deosebit de importantă la genunchiul drept, care îl împiedica pe Ioan Paul al II-lea să stea în picioare mult timp şi să meargă vioi. Erau două simptomatologii care, adunându-se şi împletindu-se, au făcut necesară folosirea bastonului, apoi scaune adaptate şi podiumuri mobile.

– Cum suporta Papa durerile şi piedicile care limitau mişcările sale şi libertatea sa?

– Durerea fizică, în ultimele perioade, era intensă, însă pentru el era mai ales suferinţa morală şi spirituală a unui om pe cruce care accepta totul cu curaj şi răbdare: nu mi-a cerut niciodată sedative, nici măcar în faza finală. Era mai ales durerea unui om blocat, pironit de un pat sau de un fotoliu, care pierduse autonomia fizică. Nu mai putea face nimic singur şi au venit pentru el lungile zile chinuitoare de slăbiciune fizică totală: nu putea să meargă, nu putea să vorbească decât cu glas stins şi întrerupt, respiraţia lui devenise obositoare şi întreruptă, se hrănea cu dificultate crescândă. Cât de departe erau zilele memorabilelor adunări internaţionale ale tineretului, marile discursuri la adunările mondiale, escaladările munţilor, vacanţele pe pistele de schi, obositoarele vizite pastorale la parohiile din Cracovia şi din Roma. Când a venit ora crucii, a ştiut s-o îmbrăţişeze fără şovăieli: Vexilla regis prodeunt.

– Vă amintiţi de vreun moment deosebit de dramatic?

– Papa nu capitula în faţa durerii. Vreau să subliniez un moment deosebit, de stupoare şi de nelinişte: imediat după traheotomia din ultimele zile, trezindu-se din anestezie, deşi îşi dăduse consimţământul prealabil, şi-a dat seama că nu poate vorbi. Dintr-o dată a trebuit să facă faţă unei realităţi foarte apăsătoare. Pe o tăbliţă a scris cu grafie nesigură, în poloneză: „Ce mi-aţi făcut. Totus tuus”. Era conştientizarea unei noi condiţii existenţiale în care constata că s-a prăbuşit în mod brutal, înălţată imediat de actul de încredinţare Mariei.

– Ulterior s-a aflat de „fugile” Papei din Vatican: medicul participa la acestea?

– Da, eram prezent. În primii ani era vorba de excursii în localităţi de munte sau de la mare care nu erau departe de Roma, care comportau lungi marşuri pe jos sau multe ore de schi. Cu înaintarea vârstei Sfântului Părinte parcursurile pe jos au devenit mai scurte şi excursiile, după transferarea în maşină, se încheiau cu o oprire lungă la umbra unui cort în faţa unor panorame înseninătoare, la poalele vârfurilor adesea pline încă de zăpadă, şi cu mâncare la pachet. Pe la apusul zilei, înainte de a porni înapoi spre Roma, Papei îi plăcea să asculte cântece de la munte intonate de micul său grup care îl însoţea, la care se uneau jandarmii din Vatican şi poliţiştii italieni din escortă, şi mie îmi revenea să conduc corul improvizat sub privirea sa veselă. Dintre aceste „fugi” rapide îmi amintesc îndeosebi de o ieşire la munte, aproape de Arcinazzo, în mai 2003. Papa avea dureri puternice şi probleme la genunchiul drept şi după ce mi-a cerut clarificări cu privire la starea sa de sănătate mi-a zis că trebuia să rămân medicul său „pentru totdeauna”. Desigur că nu am uitat ziua aceea. Nici nu uit ultima şedere de vară în Valle d’Aosta, în iulie 2004, când la Prat Sec, lângă Courmayeur, pe pajişte verde şi sub caniculă, pentru a nu ştiu câta oară i-am repetat Monseniorului Dziwisz propunerea mea de a-mi da demisia, după douăzeci şi şase de ani de serviciu. El mi-a răspuns că nu trebuia şi nu puteam să fac asta, deoarece aceasta era voinţa Sfântului Părinte, şi mi-a destăinuit că Papa mă amintea în toate zilele la Liturghie. A trebuit să cedez.

– Papa Ioan Paul al II-lea era pacientul dumneavoastră, dar şi Papă: cum percepeaţi spiritualitatea lui?

– Papa Wojtyla trăia o unire intimă cu Domnul, formată din rugăciune şi contemplaţie continue. Avea o credinţă de oţel şi un suflet în care se amestecau romantismul polonez şi misticismul slav. Avea o inteligenţă pătrunzătoare, o capacitate rapidă şi sintetică de decizie, o memorie sigură şi, mai ales, o capacitate evanghelică de a iubi, a împărtăşi, a ierta.

– Dumneavoastră, împreună cu secretarii personali şi cu surorile, aţi fost unul dintre cei foarte puţini care l-au asistat pe Papa în ultimele sale zile. Ce vă amintiţi?

– Au fost zile care au marcat profund viaţa mea, dominate de o angajare profesională foarte gravă, de participarea dureroasă la drama umană şi religioasă care se împlinea sub ochii mei, de o tensiune extremă din cauza marilor responsabilităţi care apăsau pe umerii mei şi în sfârşit de o rugăciune neîntreruptă în comuniune cu Sfântul Părinte suferind. În ultimele ore eu şi colegii mei medici a trebuit să constatăm că boala se îndrepta în mod inevitabil spre ultima fază a cursului ei. Bătălia noastră a fost dusă cu răbdare, umilinţă şi prudenţă, extrem de dificilă pentru că ştia că avea să se încheie cu înfrângerea. Raţionalitatea tehnică, conştiinţa şi înţelepciunea medicilor, afecţiunea iluminată a familiarilor au fost în mod constant orientate de respectul total şi milostiv faţă de omul suferind, fără nici o îndârjire terapeutică. Pentru medicul creştin agonia unui om este imagine a agoniei Domnului. Orice om are rănile sale, poartă coroana sa de spini, bâlbâie ultimele sale cuvinte, se abandonează în mâinile cuiva care în mod inconştient reînnoieşte gestul Mariei, al femeilor evlavioase, al lui Iosif din Arimatea. Moartea Papei Ioan Paul al II-lea m-a implicat încă şi mai mult. A fost moartea unui om care de acum era despuiat de toate, care trăise orele bătăliei şi gloriei şi care se prezenta în goliciunea sa interioară, sărac şi singur, la întâlnirea cu Domnul său, căruia urma să îi restituie cheile Împărăţiei. În acea oră de durere şi stupoare, am avut senzaţia că sunt pe malurile lacului Tiberiadei. Istoria părea adusă la zero, în timp ce Cristos urma să îl cheme pe noul Petru.

 

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu



Sursa:www.ITRC.ro