Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


8 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

”Lumea suntem noi, prin urmare noi alegem încotro ne îndreptăm.” Interviu cu interpreta de folclor Veta Biriș

 
”Lumea suntem noi, prin urmare  noi alegem încotro ne îndreptăm.” Interviu cu interpreta de folclor Veta Biriș
  • 11 Aug 2020
  • 645

 

            Veta Biriş s-a născut la 11 august 1949 în satul Veseuş, judeţul Alba. A debutat în 1967 la Televiziune în emisiunea „Dialog la distanţă”. În 1974 câştigă trofeul „Floarea din grădină”. A înregistrat 15 discuri, CD-uri şi DVD-uri. Este laureată a mai multor festivaluri şi concursuri naţionale de folclor. Membră a Academiei de Arte Tradiţionale. A fost distinsă cu Ordinul „Meritul cultural” în grad de Comandor. În 2012 i s-a decernat Discul de Aur pentru albumul „Măi române, românaş”. Turnee în peste douăzeci de ţări ale lumii. 

 

            La mulți ani cu sănătate, Veta Biriș!

            Îți mulțumesc mult pentru urare și gândul bun.

 

            Ce înseamnă în acest an aniversarea zilei dumneavoastră de naștere?

            Ceea ce a fost întotdeauna. Trebuie să-ți spun că niciodată nu am agreat sărbătoririle fastuoase, cu zeci de invitați și tot ce impune lucrul acesta. Am preferat întotdeauna, și prefer, ca alături de mine la aniversare să fie cei din familia mea. Este darul cel mai prețios pe care îl pot primi.

 

            Apropo, vă place să primiți daruri?

            Aș minți să spun că nu am primit daruri, dar pentru mine, cel mai prețios dar pe care cineva mi-l poate oferi este onestitatea, sinceritatea și corectitudinea în relația cu mine. Sunt la vârsta la care aceste lucruri valorează mult mai mult decât orice lucru material, oricât ar fi el de prețios. Și dacă vorbim de daruri, primesc cu mare bucurie flori.

 

            De oferit, vă face plăcere să oferiți daruri? Fac o paranteză: mie nu trebuie să-mi răspundeți pentru că ne cunoaștem de o viață și vă cunosc și generozitatea, faceți-o pentru cei care vor citi acest interviu.

            Parcă nu aș răspunde la întrebarea asta...

 

            Din smerenie?

            Zi-i cum vrei

 

            Nu insist... Doamnă Veta Biriş, mi-aţi spus cândva că nu aţi fi putut trăi altundeva decât la sat, că satul este locul în care vă găsiţi locul şi identitatea. 

Aşa este... Satul este o lume aparte în care, încă, fiecare îşi ştie locul, îşi cunoaşte şi recunoaşte condiţia. Eu nu pot decât să mulţumesc Domnului că mi-a rânduit ca din copilărie şi până acum să trăiesc într-o astfel de lume.

 

            Care ce înseamnă pentru dumneavoastră?

            Satul, care, fericit, pentru mine înseamnă și „acasă”, este locul în care mă echilibrez sufleteşte şi în care îmi găsesc un refugiu foarte confortabil după ce mă întorc din „lumea dezlănţuită”, ca să parafrazez titlul unui film pe care l-am văzut acum câteva zile.

 

            Mi-ați vorbit adesea, cu bucurie și cu emoție de anii copilăriei. Reîntorcându-vă cu mintea în anii aceia, încercați să vă aduceți aminte care a fost prima carte pe care ați citit-o. 

            Cum ştii foarte bine, eu m-am născut la Veseuș, un sat din inima Ardealului, într-o familie de ţărani. În casă la noi era o singură carte, Biblia. Când eram mici, fireşte, nu ştiam să citim şi ne mai citeau mama şi tata uneori din Sfintele Evanghelii.

 

            Ce înțelegeați din ce vă citeau părinții?

            Firește că pentru noi, copiii, tot ce auzeam era ca o poveste. Mama și tata ne mai tălmăceau cât ştiau şi ei săracii, din ce scria acolo… Parcă şi astăzi simt bucuria curată pe care o simţeam atunci când tata, în preajma Crăciunului, ne citea cum s-a născut Cristos în peştera din Betleem, cum au venit la peșteră să I se închine păstorii și magii... Bucuria aceasta era împlinită de buna rânduială și curăţenia din casă - aşteptam doar o mare sărbătoare - de mirosul de colaci şi de mâncare bună, de bradul sărăcăcios împodobit doar cu mere, nuci şi hârtie colorată, dar care pentru noi era cel mai frumos lucru din lume…(Pauză scurtă… Cu dosul palmei îşi şterge o lacrimă)

 

            Plângeţi, doamnă Veta Biriş? Nu vreau să vă întristați... Mai ales azi...

            Doamne, cum trec toate… Cum se duc toţi… Nu pot să uit apoi fiorul pe care îl simţeam atunci când, în preajma Paștilor o auzeam pe mama citind despre patima şi moartea Domnului… Astea au fost primele mele lecturi. Dar prima mea lectură de-adevăratelea a fost dintr-un vechi Calendar de la Blaj, care era un fel de almanah al ziarului „Unirea”, scos de Mitropolia Greco Catolică. Într-un astfel de Calendar am găsit o poveste foarte emoţionantă despre inima iubitoare a unei mame care, pusă în cele mai neaşteptate încercări, nu se dezminte. Când am început să cunosc bine literele le citeam povestea asta şi fraţilor mei mai mici… Dragă, şi nu-ţi spun că ne prindea o jale pe toţi şi ne puneam pe un plâns de nu ştia biata mama cum să ne mai potolească. Era o poveste foarte emoţionantă şi tristă, iar pe noi ne prindea o dragoste de necuprins față de mama după ce citeam povestea, că nu i-am mai fi ieşit din vorbă în ziua aceea, Doamne fereşte… Cred că mama din povestea aia murea, şi de-aia ne impresiona aşa de mult… Copii, ce vrei… Apoi, au urmat lecturile copilăriei, la condiţiile satului românesc din anii 50 ai secolului trecut, cu cărţi puţine, sau deloc… Oricum, chiar și așa, pe-atunci, citeam mult mai mult decât citesc copiii de azi.

 

            Astăzi, de ce oare nu mai (prea) citesc copiii? 

            Astăzi nu mai prea citește nimeni, nu numai copiii...

 

            Din păcate...

            Eu cred că din cauza televizorului și a internetului care mănâncă o grămadă de timp omului. Şi-i păcat, pentru că atât de multe poate să ofere o carte frumoasă sufletului hăituit şi zbuciumat al omului, mai ales astăzi. 

 

            Pe vremuri se spunea „Cartea cel mai frumos dar”...

            Ce păcat că nu se mai spune și azi acest lucru...

 

            Eu de ziua dumneavoastră v-am adus una dintre cele mai recente cărți ale mele despre viața și cariera artistică a Valeriei Gagealov...

            O mare actriță a Teatrului Național pe care nu am cunoscut-o personal, dar pe care o prețuiesc foarte mult.

 

            O să aflați multe despre ea citind cartea.

            Mulțumesc. O s-o citesc cu plăcere.

 

            Veta Biriş, dumneavoastră cum vă raportaţi astăzi la ceea ce se numeşte cultură?

            Eu de o viaţă întreagă, şi ca om, şi ca interpret de folclor, m-am raportat şi continui să mă raportez la ceea ce se numeşte cultură populară… Eu nu am trăit decât la sat, prin urmare la ce m-aș putea raporta? Aşa am reuşit să dobândesc un gust estetic simplu, dar rafinat în acelaşi timp, aşa am reuşit să promovez valori autentice ale spiritualităţii noastre populare, aşa am reuşit să dobândesc o educaţie care mă ajută să ştiu cum să mă raportez la oameni, cum să trăiesc cinstit, onest, având ca repere valori moral-creştine pe care mulţi le consideră azi demodate. Dar eu, mă simt bine aşa „demodată”. 

 

            Sunteţi optimistă în ceea ce priveşte viitorul artei şi culturii populare…

            Dacă am avea înţelepciunea și inspirația să păstrăm, să conservăm şi să perpetuăm, chiar şi numai ceea ce mai avem în momentul de faţă – pentru că s-a pierdut enorm - încă am fi foarte bogaţi. Din păcate, continuăm să distrugem, să ignorăm, să stilizăm...

 

            Într-o astfel de situaţie, ce credeţi că trebuie făcut?

            Atâta vreme cât în sate dispare preţuirea şi preocuparea pentru ceea ce este specific lumii satului, şi mă refer la costume, la obiecte tradiţionale, la arhitectura specifică mediului rural, la grai, la tradiţii şi obiceiuri, cred că mergem pe un drum fără întoarcere.

 

            Chiar așa? Sună îngrijorător, sumbru chiar…

            Dacă nu privim realitatea în ochi, ne amăgim… Şi asta nu foloseşte nimănui. 

 

            Să vorbim câte ceva și despre cântecul popular. După generaţia dumneavoastră, a „greilor” cum se spune, pe mâinile cui va încăpea folclorul cântat? 

            Nu pot să nu spun că și după noi vin tineri talentaţi, unii chiar foarte talentați… Dar vezi tu, când pierzi contactul cu lumea satului, e foarte greu să convingi, e foarte greu să-ţi păstrezi şi să sporeşti darul pe care l-ai primit. Tentaţiile sunt multe, iar tinerii, mai ales, vor totul dintr-o dată. Ori, o carieră se construieşte în ani, mulţi ani, cu muncă şi sacrificii. Ştiu că poate sună demodat dar eu, şi alţi colegi ai mei care înseamnă ceva pentru cântecul popular, aşa ne-am ridicat din satele de unde ne-am născut, aşa am ajuns la inima publicului....

 

            Și ați rămas acolo. 

            Mulțumim lui Dumnezeu

 

            Nu numai în lumea mondenă și în cea politică, dar și în lumea muzicii populare sunt astăzi foarte multe scandaluri pornite de la „furtul” de cântece. 

            Da, am văzut, am auzit şi eu… În ce mă priveşte, eu sunt întru totul de acord cu preluarea cântecelor din repertoriul consacraţilor, de către tineri. Problema este, ce fac tinerii cu aceste cântece? În ce măsură reuşesc să pună propria personalitate în interpretarea respectivului cânte. Un cântec de succes din repertoriul Sofiei Vicoveanca, al Lucreţia Ciobanu, al Mariei Lătărețu, al inegalabilei Maria Tănase sau al oricărui mare interpret de folclor, nu înseamnă că are aceeaşi valoare şi că aduce succes unui tânăr care îl preia. Este nevoie de har, este nevoie de a pune ceva ce numai tu ai în acel cântec pentru a însemna ceva pentru public. Şi mai cred ceva - asta cred că ţi-am mai spus şi cu alt prilej - nimeni nu-şi poate revendica sută la sută un cântec popular, al cărui autor este necunoscut şi care a fost transmis prin viu grai din generaţie în generaţie de-a lungul secolelor, poate. Sigur că un cântec, în timp, se poate lega de numele unui interpret, prin nota personală de interpretare, iar cazurile sunt nenumărate, dar asta nu înseamnă că acel cântec aparţine în exclusivitate acelui interpret. Iar ca să ajungi şi prin tribunale pentru asta… Uite, îmi aduc aminte de ceva… Eram o copilă… Eu am învăţat şi am preluat multe din cântecele mele de la doi fraţi de la noi din sat, baciu Ion şi baciu Victor a lu’Cucu. Ăia, săracii, s-au bucurat că s-a găsit cineva care să le ducă mai departe cântecul… Doamne, (râde cu poftă) mi-aduc aminte că baciu Victor zicea că nu poate cânta dacă nu mănâncă ceva dulce. De-aia avea totdeauna la el, în năfrămuţă, zahăr, din care, înainte să cânte, lingea de două-trei ori. După aia cânta cu-n spor şi c-o veselie de ridica tot satul… De la ei am învăţat eu multe cântece pe care le cânt de-o viaţă. Nu mi-au cerut nimic în schimb… Şi-atunci eu, de ce să mă supăr că un tânăr, la rândul lui, preia aceste cântece. Totul e să le cânte bine, să le cânte cu suflet şi cu bucurie…

 

            Doamnă Veta Biriş, încotro credeţi că se îndreaptă lumea în care trăim?

            De ce mă întrebi asta?

 

            Pentru că se fac tot felul de preziceri, care mai de care mai apocaliptice…

            Eu cred că în lume întotdeauna a fost şi bine şi rău, a fost şi frumos şi urât… Atâta că astăzi, prin televizor, prin internet, informaţiile ajung foarte repede de la un capăt la altul al Pământului. Şi, din păcate, nu în primul rând lucrurile bune. Asta este valabil, fireşte, şi pentru ţara noastră. Numai că la noi se promovează aproape exclusiv ştirile negative. Sunt emisiuni la care cu luni în urmă mă uitam, dar acum nu mă mai uit pentru că au coborât foarte jos… Înclin să cred că există televiziuni care şi-au făcut un scop în sine din a crea panică. Uite, de pildă simple fenomene meteorologice – ploaie, vânt, ceaţă, ninsoare – sunt prezentate adesea ca ceva ieşit din comun şi codate în fel şi fel de culori, apoi prezentate pe un ton de parcă ar veni sfârşitul lumii… Mi-aduc aminte, când eram copilă şi mergeam la lucru pe hotar cu mama, erau nişte călduri şi-un soare dogorâtor ce nu pot să-ţi spun…  Dar toată lumea îşi vedea de treabă, oamenii se protejau cu câte un comănac sau cu câte o năframă legată pe dindărăpt, şi asta era. Sau iarna, la Bobotează, dar nu numai, erau nişte geruri de chiar crăpau pietrele, iar oamenii priveau asta ca pe ceva normal… Revin la ce m-ai întrebat… Informaţiile, mijloacele astea moderne de comunicare pot şi să zidească în om, dar pot şi distruge. Asta depinde de fiecare în ce măsură se lasă influenţat.

 

            Sau manipulat…

            Sau manipulat…

 

            Dumneavoastră vă uitaţi mult la televizor?

            Ca să văd ce? De la o vreme am devenit foarte selectivă… Sunt emisiuni la care cu vreme în urmă mă uitam, dar la care acum nu mă mai uit pentru că mi-am dat seama că urmăresc doar senzaţionalul şi că sunt în stare de dragul retingului astăzi să te ridice în slăvi iar mâine să te facă praf… Timpul este ceva foarte preţios…

 

            Este chiar viaţa…

            Şi-atunci de ce să-l irosim?…

 

            Nu mi-aţi răspuns la întrebarea…

            Cu încotro se îndreaptă lumea în care trăim?

 

            Exact. Spuneţi-mi ceva de bine…

            Dragă, lumea suntem noi, prin urmare noi alegem încotro ne îndreptăm. Dacă vom continua să ne preocupe doar cele materiale, trecătoare şi lumeşti, probabil că odată o să facă „poc” ceva… undeva… Dacă ne vom întoarce la cele spirituale, la valorile autentice, dacă vom învăţa să iubim mai mult decât o facem acum, dacă vom fi mai iertători decât suntem acum, dacă vom fi mai generoşi cu cei din jur decât suntem acum, dacă…, dacă…, dacă…, totul va fi, nu bine, ci foarte bine, pentru că vom deveni mai înţelepţi, mai buni mai… oameni.

 

Interviu realizat de Ion Moldovan