Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Adevărul credinței. Viața

 
Adevărul credinței. Viața
  • 08 Feb 2024
  • 240

de Pr. Carol-Daniel Sabău

„Eu sunt viața” (In 14,6), fără nimic aducător de moarte celor care vor dobândi stăruința. „Pentru că eu trăiesc, veți trăi și voi” (In 14,19). De fapt spune Isaia: „Căci zilele lor vor fi ca zilele copacului și aleșii mei se vor desfăta de lucrarea mâinilor lor” (Is 65,22). Copacul, în pântecele feciorelnic al pământului, sădit pe malul apei, care dă rod la timpul potrivit (cf. Ps 1,3), adică îmbelșugat prin carisme, este Isus Cristos, ale cărui zile sunt veșnice „căci domnia lui nu va avea sfârșit” (Lc 1,33); iar zilele poporului său ales, care va fi salvat, sunt veșnice căci nu va mai fi nicicum moarte; iar el, Dumnezeul lor, „nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii” (Mc 12,27).

„Eu sunt calea” prin pilda mea, „eu sunt adevărul” în făgăduințele mele, „eu sunt viața” în răsplata veșnică. Cale care nu rătăcește niciunde, adevăr care nu înșeală nicicum, viață care nu se pierde niciodată.

„Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). De fapt afirmă în alt loc: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra și va ieși și va găsi pășune” (In 10,9).

Se găsea în Ierusalim o poartă, numită „urechea acului”, prin care nu puteau intra cămilele, căci era foarte joasă. Această poartă este Cristos cel smerit, prin care nu poate intra nici cel mândru și nici cel avar, având povara sa pe umeri, căci cine vrea să intre pe această poartă va trebui mai întâi să se înjosească, să-și lase deoparte povara celor pământești în așa fel încât să nu se lovească de poartă. Iar cel care va intra pe această poartă va fi mântuit, căci a dobândit stăruința; și va intra în biserică ca să trăiască prin credință, și va ieși din această viață ca să trăiască în cea veșnică, unde va afla pășunile fericirii fără de sfârșit.

„Filip i-a zis: «Doamne, arată-ni-l pe Tatăl...»” (In 14,8). Filip și Iacob atunci când trăiau pe pământ l-au urmat pe Cristos, au vestit adevărul celor necredincioși, iar astăzi, prin acea poartă care este însuși Cristos, au intrat în fericirea fără apus.

„Filip i-a zis: «Doamne, arată-ni-l pe Tatăl și ne este de ajuns!»” (In 14,8). Fiindcă le-a spus că nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin el, care este același și nedespărțit de Tatăl, și nu l-au întrebat cine era Tatăl, deoarece cunoscându-l pe el, avea să spună, îl cunoșteau și pe Tatăl.

Predicile Sfântului Anton de Padova, Sărbătoarea sfinților apostoli Filip și Iacob, II,6-7

Fiecare ceas, fiecare zi e doldora de evenimente. Griji, solicitări, noutăți. Evident îngrămădeala asta sufocantă pe agenda zilei necesită virtuți temeinice. Cu alte cuvinte, dinaintea atâtor atracții și tentații fulgerătoare, îndeletnicirea cu cele de dincolo nu e chiar comodă și nici asumarea vieții veșnice nu este chiar o urgență de bifat/ rezolvat pe ordinea de zi. Dimpotrivă, pare că rămâne o marginală provocare duminicală. Însă pentru cei care caută este semnul unei croieli lăuntrice capitale. De pildă, Michel Henry, un filosof și fenomenolog, afirma că „la viață, la propria noastră viață, la cea a altora, la cea a lui Dumnezeu, nu ajungem prin simțuri”. Ca atare, e nevoie de ceva mai mult.

Meister Eckhart susținea, de pildă, că există două feluri de a ne lămuri încă de aici de pe pământ asupra vieții veșnice. Și anume, fie (1) prin cunoașterea (vorbirea) directă cu ceea ce se află dincolo, însă aici se ajunge rar și, din pricina răstălmăcirii, poate fi periculos, fie (2) prin iubirea și apropierea de Dumnezeu, acest fel fiind cu mult mai bun și mai folositor. Adică cei care iubesc cu adevărat capătă o totală încredere și siguranță în viața de veci. Evident nu e vorba de iubirea rozelor cu sclipici și nici a înfiorărilor pasagere, ci iubirea ca sursă și resort de bine fără rest celor din jur. O iubire care se vădește atunci când stările curente nu sunt tocmai simfonice, când faptele celor din jur contrazic declarațiilor lor cordiale, o iubire care se apleacă spre semeni chiar și atunci când li se vântură dinainte contrariile. Cu certitudine, o atare iubire semănată cu prisos aici o vom putea culege ca împlinire din belșug dincolo. Bunăoară, iubirea, după Meister Eckhart, alungă orice teamă, chiar și cea mai năprasnică. Teama de moarte. Teama de nimic.

Sfântul Anton indică, în schimb, smerenia ca acces spre viața nouă și răsplata de veci în Cristos. E trecerea orgoliilor și povara celor lumești prin „urechea acului”. Drept care, smerenia nu e doar un test de curmare a orgoliilor, de suprimare a năzuințelor, ci un adevărat test al veșniciei. Urmarea și identificarea deplină cu Cristos cel smerit, poarta prin care se ajunge la mântuire, e o garanție a fericirii fără apus. Însă nu umilință care arată pe alocuri cu un repertoriu fals de gesturi zeloase și care ne asigură pe mai departe confortul realizării de sine, nici măcar umilința cu care încasăm neclintiți croșeuri din stânga și dreapta sau cu care trecem osteniți peste înfrângerile zilnice. Nu. Astea nu ne situează dincolo. Ci când îngăduim zdrobirea conturului lumesc din noi și lăsăm să se afirme identitatea noastră de căpătâi. Cea salvatoare. E ca și cum am pune în umbră cele de aici, doar ca să lumineze cele de dincolo.

Știri din aceeași categorie