Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Postul, o călătorie prin deșert

 
Postul, o călătorie prin deșert
  • 30 Mar 2017
  • 2694

La începutul anilor 1930, un pilot francez, care zbura deasupra deșertului Sahara, din Africa, a trebuit să facă o aterizare forțată, în urma căreia, avionul său a fost distrus. A avut noroc, totuși, căci un trib de beduini, sau locuitori ai deșertului, era prin preajmă. Aceștia l-au salvat și au avut grijă de el. Ca semn de mulțumire, el i-a invitat, pe trei dintre ei, să vină, să-l viziteze în Franța. Făcând parte dintr-o familie bogată, a putut plăti toate costurile de călătorie și era hotărât să-i impresioneze cu frumusețea și minunile civilizației moderne. Însă, lucrurile nu au mers așa cum a plănuit. Ca locuitori ai deșertului, beduinii nu văzuseră, în viața lor, nici măcar o casă, astfel că, au avut un veritabil șoc cultural, atunci când au ajuns la Paris: cu Arcul de Triumf, Turnul Eiffel și alte monumente, clădirile minunate, bulevardele și traficul, metroul, și multe alte priveliști copleșitoare. Cu toate acestea, cei trei vizitatori nu au fost impresionați. Însă, atunci când gazda lor i-a dus în Alpii Francezi, s-a întâmplat ca ei să treacă pe lângă o cascadă, la vederea căreia au rămas uimiți. Cantitatea de apă, care cădea doar într-un minut, era mai mare decât cea pe care, întregul lor trib, reușea să o găsească și folosească, timp de un an întreg. Aprovizionarea cu apă, aparent nesfârșită, părea a fi o minune, ceva care le depășea forța de pricepere. Astfel, numai după multe insistențe din partea gazdei au putut fi urniți din preajma cascadei, pentru a putea continua drumeția (Peter van Breemen, S.J., The God of Our Deepest Longings, pp. 67-68). Luăm ca de la sine disponibilitatea unor mari cantități de apă curată, așa că uităm, că pentru mulți oameni, apa este o rară și prețioasă comoară dătătoare de viață. De aceea Isus o folosește în analogie cu harul lui Dumnezeu. Uneori numai când ne oprim ca să bem, ne dăm seama cât suntem de însetați. În același fel, doar deschizând cu adevărat inimile noastre Domnului, descoperim cât de mult avem nevoie de El și cât de mult îl dorim. Aceste săptămâni din Postul Mare, sunt o ocazie bună, de a petrece ceva timp în deșertul nostru spiritual, pentru că numai așa învățăm, că numai Isus ne poate potoli setea cea mai adâncă.

În timpul călătoriei spre pământul făgăduinței (Ieșire 17, 3-7), israeliții au traversat un ținut uscat, sterp și neprimitor, și, ca urmare, erau nemaipomenit de însetați. În ciuda cârtelilor, scâncetelor și a neîncrederii lor, Dumnezeu a avut grijă de ei. Același lucru îl vedem în Evanghelia după Ioan (4, 5-42): Chiar dacă femeia samariteană ducea o viață păcătoasă și nu merita binecuvântarea divină, Isus i-a vorbit cu iubire și i-a oferit în dar, harul divin, un dar pe care El l-a descris ca pe un izvor de apă dătătoare de viață; un dar care-i face să devină închinători adevărați ai lui Dumnezeu, pe cei care-l primesc. Domnul este dornic să-i binecuvânteze pe cei care cred în El; așa cum ne spune Sfântul Pavel, în Epistola către Romani (5,1-2. 5-8) „Iar speranța nu dezamăgește, căci iubirea lui Dumnezeu a fost vărsată în inimile noastre, prin Spiritul cel Sfânt, care ni s-a dat nouă.” Dumnezeu nu se zgârcește în a ne da ceea ce avem nevoie, și noi nu trebuie să fim zgârciți în răspunsul pe care i-L dăm; nici slabi în credință, așa cum erau fiii lui Israel în deșert. Din contră, ca și femeia samariteană, trebuie să fim deschiși și încrezători, și entuziaști, și recunoscători, în a accepta harurile și binecuvântările, pe care Domnul ni le oferă.

Am putea spune, că parcurgerea acestor șapte săptămâni din Marele Post, este ca o călătorie prin deșert, unde fiecare Duminică este ca un fel de oază. Această imagine, sau analogie, nu presupune neapărat, că Postul Mare ar fi greu sau neademenitor, din cauza tonului posomorât, a practicilor penitențiale și a renunțărilor. O interpretare mai relevantă, ar fi că, așa cum un deșert are puține elemente care distrag atenția, și aproape că ne forțează să ne gândim la supraviețuire și la lucrurile care contează cu adevărat, tot așa și Postul Mare, ne dă ocazia să ne concentrăm asupra priorităților spirituale din viață, și asupra felului în care, harul lui Dumnezeu ne ajută să depășim slăbiciunile și să creștem în sfințenie. Ne apropiem de înjumătățirea Postului, și ar trebui să vedem deja progresele pe care le-am făcut în acest sens. Suntem fideli hotărârilor luate în timpul Postului? Conștientizăm noi, mai profund, vinile și păcatele noastre; având, o convingere tot mai mare, că e nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pentru a le birui? A devenit mai prioritară relația noastră cu Isus, decât era acum trei săptămâni? Dacă putem să răspundem „Da” acestor întrebări, Domnul este mulțumit, și vrea ca noi să continuăm pe această cale. Dacă răspunsul nostru este „Nu”, sau „Nu tocmai”, Domnul nu este mânios pe de noi, sau dezamăgit; însă, așa cum a făcut și cu femeia samariteană, El ne invită cu blândețe să ne deschidem inimile cuvântului Său și să-L preamărim pe Tatăl în Spirit și adevăr, străduindu-ne să ne servim cu folos de săptămânile care mai rămân, din acest anotimp sfânt.

Sfânta Edith Stein, sora carmelită, care a murit într-un lagăr de exterminare nazist, în 1942, din cauza ascendenței sale evreiești, a scris odată, „Viața divină este iubire, debordantă, generoasă, iubire care se dăruiește pe sine cu libertate. Iubirea care vindecă ceea ce este bolnav și trezește la viață ceea ce a murit. Iubirea care protejează și prețuiește, hrănește, se întristează și se înveselește cu cei veseli; care este de ajutor fiecărei creaturi, astfel încât să poată deveni ceea ce Tatăl a hotărât ca ea să devină” (van Breemen, op. cit., p. 69). Acest tip de iubire divină, pe care o descrie Sfânta Edith, are menirea de a ne potoli setea cea mai adâncă și de a ne ajuta să creștem, devenind acele persoane, pe care Dumnezeu le-a creat și planificat. Prin Darurile Spiritului Sfânt, și prin Sacramentele Bisericii Sale, Isus vrea să ne dea un izvor lăuntric de apă spirituală, dătătoare de viață. Tot ceea ce ni se cere, este să avem onestitatea, umilința și dorința sinceră de a-l accepta.

de Pr. Joseph Esper

Traducere: Ștefan Munteanu



Sursa:assimklein.it