Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Unde cauţi pacea şi unde o găseşti

 
Unde cauţi pacea şi unde o găseşti
  • 09 Sep 2017
  • 3436

E clar: nu toţi gândim la fel! Avem simptome diferite. În faţa stresului, deţinem mecanisme proprii de detensionare. Când unul spune „plec să mă liniştesc”, nu ştii ce are în cap. Poate că merge ca să bea vreo două-trei pahare, sau să fumeze o ţigară; dă drumul la manele, cântă, se distrează.... Sau dimpotrivă, face o plimbare, meditează, studiază, stă cuminte şi se roagă. Sau simplu: se duce să se culce. În propriul stil. Şi nu minţim. Facem orice să nu rămânem în derivă şi procesăm activităţi de „destresare”. Legale, ilegale, ieftine, costisitoare. Vrem să ne relaxăm!

Un psiholog, H. Eysenck, explică clar întreaga atmosferă. El spune că în fiecare dintre noi există un sistem care reglează starea noastră de surescitare. Alcătuit din neuroni, sistemul activează sau, dimpotrivă, sabotează activitatea scoarţei cerebrale (a creierului). El poartă denumirea de Sistem reticular activator (SRA). În funcţie de modul cum se leagă neuronii între ei, avem o anumită stare existenţială: suntem cu chef, cu viaţă, mai vioi, sau invers: potoliţi, retraşi şi fără vlagă.

Astfel, ne împărţim în două grupe (spune Eysenck): introvertiţi, extravertiţi. La primii, neuronii sunt extrem de excitaţi. (SRA e ascendent) Creierul e în alertă. E activat prea mult şi se declară tensionat. Nu-i necesar să fie mai deştept, ci doar reţeaua neuronilor să fie hiperconectată! Drept consecinţă, o asemenea persoană este provocată de interiorul său. E într-o stare de „alarmă”. Ceva o zăpăceşte. Probabil este dominată de un gând, de o idee obsesivă, un sentiment de teamă, grijă, şi, prin urmare, devine concentrată spre intimitatea sa. Deja este destulă „gălăgie” în fiinţa sa şi nu mai are chef de zgomote externe. Are o „ocupaţie” interioară. Iar la exterior, are nevoie de linişte solemnă. „Să nu se-audă musca!”, îşi spune răspicat. „Nu vreau să se foiască nimeni! Nu îmi doresc nici vorbărie, nici distracţie, nici muzică, nici dans... nimic.” (e prea sensibilă!) Se va calma numai în locuri liniştite. Prin retragere. Evită orice zonă care-o stimulează şi pleacă în natură. Să-i tihnească! Să fie singură. În ambiente izolate şi antifonate... Să îşi detensioneze starea sa interioară; să se echilibreze. 

Opus introvertitului este extravertitul. La el, Sistemul este răsturnat. E inhibat. Adică nici un neuron nu pare încordat. Nu are nicio „larmă” intimă, interioară. Şi nu declară vreo preocupare serioasă, obsedantă. Nimic nu-l copleşeşte. Celulele nervoase nu-s conectate excesiv (şi totul pare sub control!). Dar tocmai asta îl nenoroceşte. Simte un gol puternic în fiinţa sa. E liniştea prea mare! Afirmă prea strident o lipsă, un deficit de stimulare. Are nevoie de o confirmare: că există. O atmosferă care să-l provoace... şi-atunci o caută. Nu vrea deloc să stea în locuri liniştite. Degeaba îi propui o zonă pitorească, un cadru intim, calm, liniştitor. El, dimpotrivă, vrea s-asculte muzică, să cânte, să se-agite, să sară cât mai tare-n sus,... şi să se zăpăcească. Doar astfel se calmează! (el bănuieşte că prin asta se descarcă, dar este tocmai invers...) Se încarcă! Îşi umple golul său interior. Îşi camuflează vidul existenţial prin provocarea stimulării. Cu decibeli! Îşi compensează propriul deficit prin anvergură şi sonoritate. Maximă. Abia atunci extravertitul se declară mulţumit. Îşi dobândeşte homeostazia sa. Se umple cu „ceva”.

Să fie chiar aşa?! Adică, unii condamnaţi la gălăgie cronică, iar alţii urmăriţi de un neant îngrozitor? Probabil nu! Ci toate par să fie doar un semn. Indiciu a ceva. Atât tăcerea cât şi zăpăceala devin simptome evidente ce semnalizează nevoia omului de armonie. Nu de închidere morbidă şi nici de balamuc banal. Ci de seninătate, pace şi sacralitate... Îl vrem de fapt pe Dumnezeu, dar noi nu ştim. Credem că oferim fiinţei noastre acalmia care îi lipseşte, dar nu prea nimerim. Şi alergăm nebuni să potolim o sete de ceva în noi. Ne facem ocupaţii, ne creăm senzaţii şi reprezentaţii, ne inventăm modalităţi de relaxare... doar ca să astupăm (sau să fugim de) propriile lipsuri. Când totul e, de fapt, o voce adâncă în fiinţa noastră, care îl cheamă şi insistă, îl vrea pe Dumnezeu. Dorinţa sufletului evidentă pentru creatorul său se află-n noi de la-nceput, dar oare o descoperim? Sf. Augustin recunoştea, gândindu-se la Dumnezeu: erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Şi mă ţineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. (...) Te căutam în afara mea, iar tu erai în interiorul meu.

E-adevărat, descoperim (din când în când) că nu gândim la fel. Dar trebuie (cu umilinţă, sau cu bucurie) să trăim convinşi că toţi ne împlinim la fel! Prin coerenţa vieţii cu ce ne propune însuşi Dumnezeu. El sugerează o cale autentică de pace, armonie, linişte, seninătate. Sfinţenia. E unica modalitate de a te împlini. Şi niciodată nu-i târziu. Experienţa, spunea C.S. Lewis, ne arată că nu există niciun bine comparabil cu cerul (...). Cerul poate asigura confort ceresc, nu de alt fel. Pământul în schimb nu poate furniza nici măcar confort pământesc. Iar psalmistul ne confirmă treaba asta, când spune: numai în Dumnezeu îşi află odihna sufletul meu (Ps 62). Doar asta te calmează, te sfinţeşte. Şi te împlineşte.

 

 de Pr. Bogdan Emilian Balașcă

 



Sursa:mesagerulsfantulanton.com

Știri din aceeași categorie

  • 24 Apr 2019
  • 2584
  • 0
  • 29 Oct 2021
  • 1493
  • 0