Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


8 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Episcopul TIT LIVIU CHINEZU mort în faimă de martir acum 60 de ani

 
Episcopul TIT LIVIU CHINEZU mort în faimă de martir acum 60 de ani
  • 15 Ian 2015
  • 3828

Astăzi se împlinesc 60 de ani de la decesul Episcopului TIT LIVIU CHINEZU, mort în faimă de martir pe 15 ianuarie 1955 în penitenciarul din Sighetul Marmației.

Adrian Podar, în volumul Episcopul Tit Liviu Chinezu, descrie momentul trecerii acestuia la Domnul: ”Gemea de durere, fără niciun fel de asistență medicală, după cinci zile de agonie, cu geamul deschis la celulă, din ordinul comandantului, înghetat, în 15 ianuarie 1955, a încetat din viață. Când preoții-măturători au trecut pe acolo, au observat cum bolnavul atârna cu capul peste marginea patului, iar jos era o baltă de sânge. Noaptea a fost îngropat fără sicriu, după sinistrul ritual al închisorii. Exista o ladă făcută din scânduri brute, care se folosea la transportul celor decedați. Când murea unul, era dezbrăcat de hainele sale, pentru a fi preluate de către un alt deținut. Astfel, gol, de cele mai multe ori, era aruncat în ladă și transportat cu o furgonetă; uneori, mortul era pus direct în căruță. Trist este că lipsea cu totul respectul pentru ființa umană, groapa era uneori mai mică, iar lada se utiliza și pentru aducerea pâinii. Motivul pentru care fusese inventat Sighetul este ca cei închiși acolo eclipsau omul sovietic, care trebuia să devină modelul pentru omul nou. În cazul episcopului Tit Liviu Chinezu, menirea penitenciarului a eșuat.”
 
Dar cine era Tit Liviu Chinezu? De ce, fără să fi fost judecat și condamnat, comuniștii și colaboratorii acestora l-au încarcerat și l-au lăsat să moară?

 
S-a născut în anul 1904, în localitatea Iernuţeni, judeţul Mureş. Tatăl său era preot greco-catolic. De copil a avut o viaţă deosebit de dură, trebuind să facă zilnic, pe jos, pe ger sau căldură, drumul până la şcoala primară în satul vecin.
 
După primare, studiile medii le-a făcut în trei etape, şi anume: clasele I-III, la Gimnaziul săsesc din Reghin, clasele IV-VI la Liceul românesc din Reghin, iar ultimele două clase, a VII-a şi a VIII-a (azi XI-XII) la Blaj, la Liceul Sfântul Vasile, distingându-se tot timpul printre cei mai buni elevi.
 
La Liceul din Blaj s-a impus atât în faţa colegilor, cât şi a profesorilor, prin agerimea inteligenţei sale, prin puterea lui de muncă, prin punctualitate, prin spiritul său extrem de ordonat, aşa încât bunătatea şi amabilitatea lui iradia în jur şi-i cucerea pe toţi, fiind, prin felul său de a fi, un lider înnăscut şi iubit.
 
E demn de remarcat faptul că la "Sfântul Vasile", clasa lui a fost o clasă de excepţie, au fost colegi de studii, inteligenţi de primă mărime, fiind coleg de clasă cu Ioan Suciu (viitorul episcop), cu Ioan Miclea (viitorul merituos reprezentant al Neotomismului în România), cu Nicolae Mărgineanu (viitorul profesor universitar şi autorul celebrului tratat Psihologia Persoanei, care a ilustrat şi a făcut cinste Facultăţii de Litere din Cluj), cu Ioan Vultur (preotul şi scriitorul de mai târziu) etc.
 
Deşi firav şi delicat ca fizic, el se remarca între toţi prin acuitatea şi profunzimea gândirii sale, care, deşi mai era încă în faza de dezvoltare, era impresionant de matură. În ultima clasă de liceu (a VIII-a, echivalentă cu a XII-a de azi) a prezentat la Societatea de lectură a elevilor, o lucrare cu conţinut filosofic, ce revela în el profundul gânditor de mai târziu. Lucrarea s-a ridicat peste nivelul obişnuit şi nimeni dintre elevi n-a găsit motiv s-o critice, iar conducătorul Societăţii de lectură, prof. Ştefan Pop, a elogiat-o cu încântare.
 
Era foarte prietenos cu toţi, mai ales cu colegii, şi mereu accesibil. Ştia asculta cu atenţie şi vădit interes ceea ce-i spuneai, încât îţi dădea certitudinea că te-a înţeles perfect. Se disocia însă de părerile pătimaşe şi nu ţinea mânie cu nimeni, ci încerca să-i sugereze interlocutorului pornit, că poate şi adversarul său ar avea dreptate.
 
A legat o prietenie de gânduri şi ideal deosebit de valoroasă cu colegul său de clasă Ioan Suciu, episcopul de mai târziu. Dar această prietenie, deşi era întemeiată pe profunde afinităţi de aspiraţii şi ideal, ca prestanţă şi manifestări în societate, se poate spune că liantul ce-i unise în prietenie şi-i atrăgea unul spre celălalt, era contrastul adânc, căci erau atât de diferiţi ca manifestare în societate. În timp ce Ionel Suciu - cum i se spunea de către blăjeni - era o fiinţă volubilă, cu reflexe fulgerătoare (ce-l calificaseră ca neîntrecut vânător de vipere, pe care le imobiliza instantaneu prinzându-le de gât), cu o memorie excepţională şi o uşurinţă de a se exprima uluitoare, Tit Liviu era un om al trăirii interioare, al reculegerii calme, un analist ce diseca gândurile în profunzime, mai pătrunzător al marilor realităţi decât o investigaţie radiografică.
 
Tit Liviu şi Ionel erau o fericită completare unul pentru altul, de aceea şi prietenia lor a durat până la moarte, şi chiar dincolo de ea.
 
În 1925 au fost trimişi amândoi la studii teologice, la Roma, în Colegiul Sfântul Atanasiu (unde slujbele de rit oriental se făceau în limba greacă), studiile universitare urmându-le la Angelicum şi Propaganda Fide. S-a evidenţiat constant, atât la studii, cât şi prin progresul său în viaţa interioară. Împreună cu colegul său Ioan Suciu, au fost obsedaţi mulţi ani de gândul de a intra la Iezuiţi. Dar, în cele din urmă, scriind la Blaj - ne destăinuia chiar el - clarvăzătorul Mitropolit Vasile Suciu s-a opus categoric. Ar fi fost o pierdere nicicând recuperabilă pentru Provincia noastră Mitropolitană, nu-i aşa?
 
După ce şi-a terminat studiile teologice, în 31 ianuarie 1930 a fost hirotonit ca preot.
 
Întorcându-se acasă în 1931 a fost numit profesor de religie la Şcoala Normală de Învăţători din Blaj. În şcoală a fost un factor dinamizant, dar cu mult tact pedagogic, iar cei care au avut prilejul de a-şi deschide lui - ca spiritual - sufletul, au rămas fascinaţi de nivelul şi justeţea îndrumărilor primite. A fost un autentic deschizător de chemări şi făuritor de destine şi unul dintre cei mai distinşi slujitori ai Bisericii Române Unite - cum mărturisea în iunie Părintele Alexandru Mircea din Spania la trecerea lui prin Cluj - îi datorează totul părintelui Chinezu. Tot ce dorea - şi reuşea! - era să interpreteze fidel care era voinţa lui Dumnezeu asupra acelui suflet.
 
În 1937 a fost transferat la Academia de Teologie "Preasfânta Treime" din Blaj, la Catedra de Apologetică şi apoi la Filosofie, pe care a şi ilustrat-o. Îmi aduc aminte de o mică scenă semnificativă, intervenită chiar în biroul Rectoratului (Pr. Chinezu era şi rector), cu ocazia unor exerciţii spirituale, găzduite chiar la Seminarul din Blaj, între 20-24 mai 1994, pentru tinerii din ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi) cu participarea preşedintelui său de atunci, prof. univ. Alexandru Buia. Luaseră parte studenţi din toate institutele de învăţământ superior din ţară, în frunte cu elita celor din Bucureşti (Liviu Marcu, Mircea Oşianu, Tertulian Langa, Aurel Berghezan, Petre Năsturel, Marius Marcu ş.a.). Aceştia, atraşi ca un magnet, veniseră - ce mai, crema gândirii tinere, mai ales din Bucureşti, în special "aşii" de la filosofie - pentru a-l încolţi şi răpune filosofic pe un reprezentant al Neotomismului. Aceşti bucureşteni, formaţi, ori mai bine zis îmbâcsiţi de principiile filosofiei pe atunci "en vogue" (Bergson, Hegel, Heidegger...) au început un baraj de artilerie pe care ei o credeau grea, împotriva filosofiei neotomiste. A fost o oră de încântare competenţa perfectă cu care Pr. Tit Liviu Chinezu a ripostat temeinic, profund, fără concesii, fără escamotarea sau ocolirea adevărului, dimpotrivă! Au rămas toţi "Bouche bée" şi vrăjiţi de măiestria şi profunzimea replicilor. Cu nostalgie îmi mai spun şi acum: ce păcat că pe atunci nu existau posibilităţile actuale de înregistrare. Pentru inteligenţă, ar mai fi şi astăzi un deliciu!
 
Ca profesor universitar, alături de eminentul Gavril Pop, de Augustin Popa, de Septimiu Todoran - pentru a nu-i aminti decât pe cei decedaţi - Tit Liviu a făcut epocă în instruirea temeinică a studenţilor teologi.
 
Mai întâi profesor şi prefect de studii şi apoi rector al Academiei, s-a dovedit şi un admirabil organizator şi înnoitor al vechilor aşezăminte, dându-le un nou suflu, un nou ritm. Încă şi acum douăzeci de ani, foştii lui studenţi îi pomeneau cu respect, elogii şi veneraţie numele.
 
Personalitate polivalentă, mereu preocupată de promovarea cât mai eficientă a binelui Bisericii, a organizat şi condus asociaţia preoţească "Sfântul Nichita de Remesiana", pentru ca, reuniţi în cadrul ei, preoţii celibi să nu se simtă marginalizaţi, singuratici şi uitaţi în parohii îndepărtate. Şi-a impus punctul de vedere şi în Consistor, reuşind ca doi, trei preoţi celibi tineri, să fie numiţi în localităţi apropiate, pentru ca un "dada" mai bătrân (cum se exprima chiar el în plasticul său limbaj), să le poarte de grijă, să-i iniţieze şi dirijeze, să-i susţină în greutăţi, să le fie confident.
 
În Asociaţie, statutul reformat şi aprobat în 1935, prevedea în art. 9-13 un program zilnic spiritual detaliat pentru membri, şi alte îndatoriri periodice (unele săptămânale, altele lunare, şi exerciţii spirituale anuale).
 
În editorialul Buletinului Asociaţiei din 25 martie 1945, Părintele Chinezu precizează scopul şi marile avantaje pe care Asociaţia "Sfântul Nichita" le-a adus Bisericii noastre: "ea a adus unele servicii de o deosebită importanţă pentru membrii ei şi unice în istoria Bisericii noastre: încheierea unei prietenii statornice şi pe motiv preoţesc, susţinerea multora printr-un program stabil de viaţă spirituală; dorinţa orientării întregii noastre preoţimi, pe o cale de înaltă ţinută în adevăr ecleziastică. Sunt lucruri care, fără Asociaţia noastră, nu le-am avea decât sporadic".
 
Ştiind cât de adevărată era remarca criticului social Lamarzelle, şi anume că "asocierea e o forţă, o imensă forţă pusă de Dumnezeu la dispoziţia omenirii", Părintele Chinezu voia ca această forţă să devină izvor de lumină şi energie în Biserică. Întreţinea o susţinută corespondenţă cu toţi, anunţa data exerciţiilor spirituale, făcea cunoscute temele ce se vor discuta la Adunarea Generală; făcu joncţiunea cu Asociaţia "Unio Apostolica", aprobată de Roma şi condusă de Mons. dr. Amon Durkovici; indică membrilor teme de examinarea conştiinţei; se ocupă de cumpărarea unui teren la Cluj pe care Asociaţia "Sfântul Nichita" să-şi clădească o casă proprie de întruniri frăţeşti şi exerciţii spirituale etc.
 
Gânditor de elită, el a iniţiat un puternic curent de susţinere a filosofiei neotomiste, organizând cursuri de iniţiere în această filosofie, urmate de un mare număr de cursanţi, clerici şi mireni, mulţi profesori de la şcolile blăjene, dar şi intelectuali de alte profesii. În acest scop a tradus din franceză Introducere în filosofie a lui Jacques Maritain, lucrare rămasă netipărită. A editat pe cheltuială proprie meditaţiile Face la Vie (Înfruntă viaţa) şi a publicat numeroase articole cu conţinut pedagogic în ziarele şi revistele blăjene Unirea, Cultura creştină, Blajul etc. Apropiaţii lui spun că ar fi început Viaţa şi doctrina Sfintei Tereza de Avila şi alte lucrări, care au rămas, din păcate, în manuscris. În penitenciarul din Sighet, el mai nutrea speranţa că, dacă-şi va redobândi libertatea, va face un pelerinaj la mormântul acestei sfinte.
 
Atât de înţelegător şi condescendent cu alţii, el avea, însă, un mare defect, acela de a fi prea exigent cu sine. Niciodată nu era mulţumit cu ceea ce redactase şi, astfel, a fost o pierdere ireparabilă şi pentru Biserică, ducând cu el în mormânt toate aceste comori nepublicate...
 
Pe plan cultural, el a fost omul care, în generaţia sa, a gândit poate, cel mai mult din Blaj. Era un catalizator de energii. A adunat în jurul său profesorii şi intelectualii în acest mic centru, stimulându-i să publice, cum a fost seria "Oamenii Blajului", cărţi în care buni condeieri ca Nicolae Comşa, Dionisie Popa, Nicolae Lupu etc., au prezentat în forme atrăgătoare, dar cu deplina respectare a adevărului istoric, câteva din marile figuri care au făcut ca Blajul să fie numit izvor de lumină pentru întreg neamul omenesc.
 
Unii dintre aceşti scriitori de valoare, care au gravitat în jurul Părintelui Chinezu au trecut definitiv în Istoria literaturii române, precum talentaţii Pavel Dan şi Radu Brateş.
 
Acelaşi lucru se poate afirma despre implicaţia lui în viaţa seminariştilor. Aşa de exemplu, în 1940, în urma unor indicaţii venite de la baronul Killinger (care, în vederea evitării vreunei discordii posibile între români şi unguri, ca viitori aliaţi contra sovieticilor, în războiul ce se va declanşa în vara lui 1941), Antonescu interzise orice manifestaţie cu ocazia lui 1 decembrie 1940. Părintele Chinezu a decis atunci să se facă o comemorare internă, la care va va vorbi el, Părintele Man şi un student. Conform îndrumărilor primite, studenţii au ieşit pe ascuns, conspirativ, câte doi, trei, până au fost adunaţi sus pe colina Crucii lui Iancu. Regrupaţi aici, în jurul crucii, au scos Tricolorul ţinut până atunci ascuns sub haine, l-au desfăşurat cântând "Deşteaptă-te române". Cei 120 de studenţi, în formaţie ordonată, în rânduri de câte patru, au coborât în oraş, defilând în aplauzele însufleţite ale întregii populaţii. După ce au trecut însă pe Podul minciunilor (cum numeau localnicii podul peste calea ferată) au fost opriţi de un cordon masiv de militari în ţinută de război. În faţa acestui obstacol neprevăzut, prim-ductorul Pădureanu s-a adresat cu glas tare către mulţimea ce se adunase, practic tot Blajul era acolo: "Este azi o ruşine să defilezi cu Tricolorul românesc în frunte?" Un răsunător "NU" din mii de piepturi a fost răspunsul şi, în aclamaţiile întregii populaţii, au rupt cordonul, continuându-şi marşul spre Piaţa Catedralei şi au reintrat în seminar. Era tot o ideea a Părintelui Chinezu. Îşi riscase postul şi libertatea, dar ideea trebuia să învingă. Blajul trebuia să-şi rămână fidel lui însuşi.
 
Sclipind de inteligenţă, dar atât de blajin, era figura lui Crist. În corpul profesoral ieşise chiar o vorbă, mai ales printre profesoare, că, "Părintele Chinezu seamănă cu Domnul Cristos"* şi într-adevăr, el a fost înainte de toate şi mai presus de toate, preot. În 1941, dacă nu ne înşeală memoria, la înmormântarea preotului Ioan Belu, care făcuse gafa de a accepta să facă câtva timp pe primarul Blajului pe vremea legionarilor, panegiricul în catedrală l-a ţinut Părintele Tit Liviu. Cu tact desăvârşit el a trasat coordonatele preotului adevărat, care, în ciuda implicării sale şi în unele probleme ale contemporaneităţii, este şi trebuie să rămână înainte de toate un preot al lui Cristos. Ce perfect slalom a fost acest panegiric, printre toate obiecţiile şi criticile, mai mult sau mai puţin justificate! Cu un tact teologic şi pedagogic desăvârşit, el a reuşit să-i facă pe toţi să înţeleagă care a fost realitatea faptică, excluzând răstălmăcirile tendenţioase şi răuvoitoare. Părintele Tit Liviu era din nou crainicul Adevărului.
 
Deşi foarte apropiat şi înţelegător cu cei de bună credinţă, devenea inflexibil în faţa unor seminarişti cu purtări neadmisibile, indiferent cât de tari şi suspuşi erau ocrotitorii lor din ierarhie.
 
Transferat în 1947, ca protopop la Bucureşti, imediat s-au strâns în jurul dânsului mulţi studenţi valoroşi, înjghebându-se un fel de universitate liberă, în care rectorul şi profesorul de filosofie - şi la ce nivel! - era Părintele Tit Liviu Chinezu, iar spiritualul era o altă somitate a culturii, gândirii şi sfinţeniei celei mai genuine, Mgr. Vladimir Ghika.
 
În 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la Mănăstirea Neamţ, împreună cu alţi 25 de preoţi greco-catolici, şi apoi la Căldăruşani, unde, ulterior, au fost aduşi şi episcopii greco-catolici, ţinuţi până atunci la Dragoslavele, la vila marelui complice al ateilor, patriarhul cu epoleţi, Justinian Marina.
 
În timp ce mai era la Căldăruşani, la data de 25 aprilie 1949, a fost consacrat ca episcop de către ceilalţi episcopi veterani (tot acolo a fost consacrat şi Părintele Ioan Chertes, în noaptea de Crăciun, 24/25 decembrie 1949 - n.n.). Cu toate precauţiunile luate pentru a nu se divulga acest secret, securitatea a ştiut ce se întâmplase, şi cu ocazia unei vizite, pe care un delegat MAI (Ministerul Afacerilor Interne - n.n.) o făcea la Sighet, a spus tuturor: "Ştiaţi că aceştia doi, îi arăta pe Chinezu şi Chertes, sunt episcopi?", rămânând cu toţii uimiţi de această revelaţie.
 
Tot la Sighet, un căpitan de securitate a repetat propunerea PS Teoctist (pe atunci vicar patriarhal) de a trece la Ortodoxie. La categoricul refuz al tuturor, căpitanul de securitate a plecat furios. Însă Ciolpan, directorul închisorii, s-a reîntors nervos în celulă, şi Părintele Chinezu a fost sancţionat cu izolare timp de două săptămâni. Sinistrul Ciolpan, ştia el ce ştia.
 
Chiar şi în astfel de situaţii, Părintele Chinezu avea mereu în suflet bucuria, exprimată în fredonări şi lumini în ochi, căci melodia ce-i armoniza sufletul în interior era la Spiritul Sfânt Însuşi, şi nimic nu o putea altera sau stinge.
 
În primii ani, la Sighet, a luat şi el parte la corvezile din închisoare, până când şubrezia totală a sănătăţii nu i-a mai permis să părăsească celula.

Iarna anului 1955 fiind una geroasă, într-o noapte a început să scuipe sânge. Sanitarul închisorii a decis să fie izolat în infirmierie, ceea ce era o mare minciună, deoarece infirmierie nu exista. L-a închis, singur, într-o celulă mare, unde pe 15 ianuarie a şi murit, bolnav şi îngheţat.

 

( După biografia preluată de pe cristusrex.org)