Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


7 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Papa Francisc este ”Stăpânul inelelor”: drumul spre mântuire

 
Papa Francisc este ”Stăpânul inelelor”: drumul spre mântuire
  • 10 Iul 2013
  • 2348
Ioan Paul al II-lea a fost un mare papă care a promovat pacea. Benedict al XVI-lea a fost un adevărat iluminist – a inundat cu lumina raţiunii iluminantă de credinţă un occident întunecat de iraţionalitatea nihilistă.

Nici unul dintre ei nu a fost însă ascultat de Europa care se află în declin şi parcă fuge spre prăpastie.

Astfel, printr-o spectaculoasă surpriză a Conclavului şi a Spiritului Sfânt, a sosit Papa Francisc care vorbeşte mai ales creştinilor mici şi celor simpli decât elitelor, academiilor şi saloanelor. Rezultatul? Elita nu-l înţelege. Iese din toate schemele lor mentale.

Ei bine, pentru a ne sincroniza cu acest pontificat consider că ar trebui să citim „Stăpânul inelelor” de John R.R. Tolkien. Mai mult, să-l recitim prin intermediul interpretării pe care ne-o dă un călugăr benedictin, Giulio Meiatiini, în cartea „La discrezione di Dio”.

Occident

Părintele Meiattini observă că scenariul în care se desfăşoară acţiunea scriitorului englez este „aceea, istoric determinată, a crizei contemporane a civilităţii occidentale”, epoca lui Spengler, Huizinga, Jasper.

Tolkien a scris poemul său epic în perioada interbelică, când pândeau cele două orientări totalitariste cumplite, nazismul şi comunismul, precum şi noile ameninţări mondiale erau inventate de ştiinţă, cum ar fi bomba atomică.

Pământul din mijloc „are unele caracteristici fundamentale ale Vechiului Continent, al lumii occidentale europene” care, în ruină, se vede nevoită „să înfrunte o imensă forţă negativă, violentă şi destructivă care de la Est, de pe pământurile lui Mordor, îşi lărgeşte mereu raza de acţiune”.

În acest context ultimul „bastion de apărare a Occidentului” – precum scria Tolkien, este reprezentat de puterea lui Minas Tirih, ridicată dintre oamenii din Gondor. Este ceea ce rămâne din ceea ce a fost magnificul regat al lui Numenor (nume care înseamnă „regatul Occidentului”).

În anii în care englezul Tolkien scria, Orientul era locul totalitarismelor, al ororii şi al ideologiei asasine. Tocmai deoarece el nu a vrut să scrie un poem alegoric politic, moral sau religios, a creat o capodoperă care conţine toate aceste chei de lectură.

Astfel este actual şi astăzi deoarece ameninţarea pentru Europa nu s-a schimbat. De fapt în epoca noastră întunericul orientului, pământul lui Mordor şi al obscurului Sauron sunt personificate de alte forţe. Dar Sauronii din toate epocile sunt atraşi de aceeaşi minciună: pretenţia de a a-l înlocui pe Dumnezeu.

Speranţa

De aceea, după cum scrie Gulisano, „Domnul îngerilor reprezintă un autentic manual de supravieţuire între erorile şi ororile modernităţii”.

Şi astăzi auzim sunând din nou alarma apocaliptică a lui Denethor. Regele din Gondor: „Occidentul cedează. Va avea loc un incendiu mare şi va dispărea”.

Care este deci pentru Tolkien calea salvării? El pune pe buzele marelui înţelept Gandalf intuiţia cea mai preţioasă: „Forţele noastre abia au fost capabile să respingă primul atac. Următorul ca fi masiv. Acest război este fără speranţă, precum Denethor a intuit. Victoria nu poate fi obţinută cu armele”.

Pare o afirmaţie disperată, dar apoi Gandalf precizează: „Am spus că victoria nu se poate ajunge cu armele. Încă sper în victorie, dar nu în arme”.

Aici este surpriza, marea intuiţie a lui Tolkien, care este şi paradoxul creştin. În cine își pune Gandalf speranţa? Într-un erou solitar? Într-o patrulă îndrăzneaţă? Într-o vrajă esoterică? Într-o nouă armă spectaculoasă şi devastatoare? Nu, în tânărul Frodo Baggins, un hobbit, un băieţaş neajutorat, fără nicio putere, fără nicio cunoştinţă, un adolescent bun, simplu lui şi ne-expert.

Este el, creatura cea mai puţin tentată de Inel (metaforă a puterii), cel care va lua marea responsabilitate de a se aventura pe groaznicul tărâm al duşmanului şi, pe vârful muntelui Fato, să arunce Inelul în vulcan.

Inelul va fi distrus pentru că, după cum spune Gandalf, „dacă Sauron îl recâştigă, valoarea voastră este nulă, iar victoria sa va fi rapidă şi totală… dacă însă inelul va fi distrus, el va dispărea”.

Pentru a câştiga

La prima vedere se poate obiecta: de ce nu este folosit inelul lui Sauron pentru a-l învinge? Tolkien arată că aceasta este tentaţia tuturor, dar este minciuna cea mai terifiantă şi mai devastatoare.

„Salvarea Occidentului”, scrie pr. Meiattini, „nu depinde aşadar de puterea militară sau tehnologică, lucruri în care Sauron nu are rivali şi pe care își fondează regatul său, destructiv în acelaşi timp pentru natura şi relaţiile umane cele mai adevărate”.

Salvarea este de natură spirituală.

„Salvarea”, explică Meiattini „depinde de drumul singuratic al unui hobbit neputincios şi neajutorat care duce, fără a ceda, greutatea tentaţiei şi care în cele din urmă distruge tentaţia împreună cu inelul care este obiectul şi izvorul, câştigând nu prin propria forţă, ci prin puterea Harului”.

Frodo „purtătorul Inelului”, este o autentificare a Căii Crucii, dar observă pr. Meiattini „cine alege calea slăbiciunii şi a sărăciei, tocmai datorită înstrăinării sale totale de parcursurile istorice şi mentale ale auto-afirmării false a subiectului, scapă de Ochi şi de Umbră. Aceasta este unica mişcare la care Sauron nu se aşteaptă niciodată, unica care îl poate surprinde: ca cineva să decidă să renunţe la Inelul puterii, distrugându-l în loc să-l folosească. Pentru el acesta este nebunie”.

Este tocmai „nebunia” creştină „nebunia” unui Dumnezeu omnipotent care se face om şi care se lasă crucificat.

Meiattini concluzionează: „adevărata bătălie care salvează Occidentul, aşadar, nu este aceea care se luptă sub bastioanele lui Minas Tirith, ci bătălia sufletului, a minţii şi a corpului care în primul rând Frodo îl susţine pentru toţi”.

Drumul şi harul

„Progresiva sa purificare” susţinătoarea Campaniei Inelului este preţioasă chiar dacă şi membrii ei sunt supuşi căderii şi trădării (dar există şi puri şi fideli precum amicul Sam). Există de asemenea şi anumite ajutoare precum acea mâncare a elfilor numită „lembas”, care este o metaforă clară a euharistiei, semn al unui drum spiritual care-l duce pe tânărul Frodo la salvarea lumii sale.

Frodo învinge nu prin auto-afirmare, ci tocmai prin sacrificiu şi renunţare. Prin tot restul el reprezintă adevăratul anti-erou.

Secolul XX (acel secol al ideologiilor care l-au urât atât de mult pe „micul burghez”) s-a îmbătat prin cultul eroului, al super-omului, al șefului, al forţelor istorice (clasa, rasa), al entităţilor divinizate pentru care merită să sacrifici popoarele (piaţa, statul, partidul, revoluţia, ştiinţa). De aici a venit ameninţarea şi distrugerea datorită „pretenţiei lor divine”.

Salvarea în schimb vine de la un singur om mic şi slab, de la propria sa oferire tăcută. Conform lui Meiattini „este prezentă în opera lui Tolkien o teologie a substituirii indirecte care îl aproprie de alţi mari romancieri catolici precum Bernanos, Mauriac, Gertrude von le Fort”.

Aș vrea să adaug aproprierea de sfinţii secolului XX (îl citez pe pr. Kolbe şi pe Padre Pio pentru toţi). Dar Frodo, adevăratul erou al timpului nostru, este înainte de toate simbolul omului simplu maltratat, al celui singur, victima celor două războaie mondiale, tatăl familiei, omul comun, micul burghez, adolescentul.

Mai ales lui îi vorbeşte Papa Francisc chemându-l să salveze lumea. Nu prin forţele proprii, ci cu ajutorul harului.

Meiattini spune: „harul este de fapt protagonistul invizibil, dar palpabil al Stăpânului Inelelor”. Doar harul creează adevăraţi eroi.  

De Antonio Socci

Traducere: Andrei Hrișman

Sursa: antoniosocci.com